Zici că plecările sunt un perpetuu prundiş aderent. Cu paradoxurile lor nărăvaşe, binefaceri ale maturităţii inconştiente. Comod. Cu cât mai grea talpa, cu atât mai uşoară desprinderea. De fapt, doar te-ai obişnuit cu pestegreul, nu-l şi metabolizezi. Aşternuturi frugale de paşi etrusci.

După ce îngropi din viaţa care ţi-a fost dată şi-alergi despletită şi desculţă prin cimitir, ţinându-te cu mâinile de pântec şi urlându-ţi moartea pe dinăuntru, după ce te udă ploaia şi te bate vântul şi tu tot nu-nţelegi cum de nu-ţi mai simţi trupul şi totuşi te simţi vie, după ce eşti vânată ca un animal pe cărări lăuntrice, doar de tine ştiute, şi te culege-un trecător de pe drumuri, mângâindu-ţi trupul abandonat, cu ochi de dragoste şi muzică suflată-n saxofon, dupa ce îţi pierzi auzul şi văzul şi toate simţurile, rând pe rând, în nenumărate sticle şi pahare, după ce loveşti cu copitele şi-mpungi cu invidiabilul corn, fără să alegi şi fără să te uiţi înapoi, făcând nenumărate victime din cei ce-ţi ies în cale, şi alergi, alergi, alergi prin toată lumea, încercând să scapi de întrebarea: oare cum ar fi fost?, dar pământul te cheamă înapoi şi speri să iasă din el mâinile şi picioarele înghiţite de vreme, iar ele sunt la fel doar în amintirea ta, după ce oboseşti de-atâta supra-vieţuire, de-atâta vieţuire pe deasupra… te opreşti prostită-n loc, ţi-aduni cioburile ca pe poalele unor fuste prea lungi şi prea bogate pentru tine şi te-apuci, cuminte, să trăieşti.

N-ai mile atât de multe, necum atât de mari încât să ţi le plângi în hohote stătute şi n-ai nici ape atât de fierbinţi în miez de pleoapă încât să nu tânjească spre fireasca, oblojitoarea secare. Jertfa de sine e o ferecătură grea şi suferitoare, ca o pâlnie de vânt aducător de frică, un vas îngust, pentru cei nealeşi. Faci binele ca să te mângâi singur că eşti bun, ghiftuindu-ţi mândria până aproape de înec. No