Procurorului Sandu Ciocan aproape că-i uitase lumea numele, toţi îi spuneau Micuţul. În contrast cu numele, era un bărbat înalt şi lat în umeri, cât un urs, cu ochi mici şi urechi mari clăpăuge, fruntea brăzdată de şanţuri şi părul rar lins pe spate. Numai muşchi. Imposibil să nu-l recunoşti într-o mulţime. Iarnă şi vară nu umbla decât într-un costum cenuşiu strâns pe el, plesnea la încheieturi, cu pantalonii veşnic boţiţi şi mânecile hainei mai scurte, de ziceai că-i primită de pomană. Mulţi se întrebau cum se făcea ca un procuror cu câştigurile lui să nu aibă decât un costum, dar dulapul îi ascundea vreo zece identice, era imposibil să nu te prinzi după o vreme, toate boţite şi roase la manşete. Toate cămăşile lui erau albe, le purta cu nasturele gulerului descheiat şi cravată vişinie, neglijent înnodată. Un munte de om şi nimeni nu ştia de ce i se spunea Micuţul, apelativul îl însoţise oriunde lucrase, până şi el se obişnuise.

Venise de câteva luni în Bucureşti, detaşat din Dobrogea, însoţit de faima de a fi stat prea aproape de o mână de personaje corupte pe care nimeni nu le clintea din scaunele lor, deşi toţi vedeau cum fac avere doar combinând fire şi relaţii. Nu-i deranjase nici măcar cu vreo întrebare. Se scrisese despre el că cercetase în libertate un om de afaceri care călcase un copil pe trecere de pietoni cu jeepul la volanul căruia se urcase beat criţă. După care omul scăpase basma curată. Un oraş întreg se revoltase. La scurt timp s-a dovedit că şi autorul articolului avea un parapon pe procuror pentru că-i arestase o rudă şi nu mai ştiai unde-i capătul de adevăr. Mai umbla vorba că ascultă orbeşte sfaturile unui lider politic local care-i înlesnise plecarea la Bucureşti să aibă o mână capabilă să-l spele în forurile mai înalte. Dar asta s-ar fi putut spune despre mulţi şi nu era cine ştie ce scofală, oricum veneau alegerile şi liderul îşi