Aţi văzut, probabil, filmul "Pianul" (1993), despre o pianistă mută care ajunge în Noua Zeelandă, în jurul anului 1850, căsătorindu-se cu un fermier din Sud. Dacă nu, atunci merită să îl căutaţi, fie şi pentru că, indirect, ne aduce la tema editorialului de astăzi.
Ce explică succesul unei comunităţi? Este o întrebare pe care adesea ne-o punem. Nu ştiu dacă avem un răspuns plauzibil. Educaţia? Taxele mici? Cultura juridică? Etica muncii?
Toate acestea şi multe altele, desigur. Acum însă doresc să atrag atenţia asupra altui lucru, care a trecut neobservat în rarele discuţii publice despre soarta noastră: regulile de formare a unei comunităţi.
Pentru noi, în România, aceste reguli sunt destul de obscure. Adesea nici nu suntem conştienţi că există. Am fost învăţaţi să spunem că "Suntem aici de două mii de ani!", iar asta ne face să uităm că multe comunităţi urbane şi rurale sunt mult mai recente. Iar acestea nu s-au format, de regulă, la întâmplare, ci din cauze precise. Uneori ca urmare a unui plan.
Acest plan este mult mai vizibil în cazul acelor societăţi care au apărut ca urmare a populării unor zone din ceea ce numim, uneori imprecis, "imperiile coloniale". Multe dintre aceste societăţi de imigranţi (settler societies) există şi acum, fiind foarte prospere. Ce explică prosperitatea şi libertatea lor?
Cazul Noii Zeelande este cu deosebire interesant. Astăzi este în topul clasamentelor mondiale. Locul 1 în privinţa libertăţilor politice; mediul de afaceri (2); indexul dezvoltării (3); libertate economică (4). Plus cel mai puţin corupt stat din lume, în 2013. Cum a fost posibil? Şi ce putem noi înţelege de aici?
Una dintre explicaţii ne duce în perioada colonizării. Mulţi avem impresia, din nenumărate filme, că emigranţii erau un fel de colecţie de disperaţi, cu buzunarele goale, ce se înghesuiau ca sardelele pe prima navă care se
