Coborâtor dintr-un neam boieresc, dar cu sufletul rezonând la dramele ţărănimii, fire pasională şi revoluţionară, prieten apropiat al lui Cuza-Vodă şi demnitar pe vremea acestuia, Alexandru V. Beldiman a fost unul dintre acele spirite vizionare care au intuit încă de la început importanţa şi puterea presei în procesul de fundamentare a statului român modern. Opera lui de căpătâi: cotidianul „Adeverul“

Alexandru V. Beldiman s-a născut în anul 1831, la Iaşi, ca fiu al boierului moldovean Vasile Beldiman şi nepot al Vornicului Alexandru Beldiman, autorul cărţii „Eteria sau Jalnica tragodie“. Este trimis de mic în Elveţia apoi la Paris, pentru studii, chiar în timpul mişcărilor revoluţionare. După ce se întoarce în ţară, se căsătoreşte cu principesa Smaranda (Emma) Kalimaki, fiica fostului Domnitor al Moldovei, cu care a avut doi fii: Alexandru, între 1896 şi 1916 ambasador la Berlin, şi Edmond, fost ofiţer şi prefect de Dâmboviţa.

Luptă pentru Unirea de la 24 ianuarie 1859 şi a se dovedeşte a fi un partizan înfocat al colonelului Alexandru Ioan Cuza, care va deveni mai întâi domn al Moldovei, apoi şi al Munteniei. Beldiman îl urmează pretutindeni şi se stabileşte, odată cu acesta, în Bucureşti. Este numit prefect al judeţului şi aplică legea rurală, aşa cum şi-o dorea Cuza: cu folos maxim pentru ţărani.

În data de 10 februarie 1866, Cuza este înştiinţat de un trimis al gazetarului Cezar Bolliac, de la „Trompeta Carpaţilor“, că împotriva sa se pregăteşte un complot. A doua zi, domnitorul îi cere lămuriri lui Beldiman, iar acesta, după o inspecţie prin mahalale, îl asigură că situaţia se află sub control. Însă, către dimineaţă, cinci ofiţeri intră în dormitorul domnesc şi îl obligă pe Cuza să semneze actul de abdicare. Şapte ani mai târziu, Domnul Unirii va muri departe de ţară.

Primul „Adeverul“, sub zodia ghinionului