Telefon de la Zeno, să-mi spună că a murit soţia lui. S-a aplecat într-o parte, pe canapea, şi atât a fost. După 46 de ani. Ştiam. (Ea se făcuse cunoscută prin două istorii de familie, bine scrise.) Ne telefonaseră şi Smaranda, şi Virgil.

Cu Zeno am fost coleg la liceul Loga. Grav afectat de poliomelită. Cu mult peste nivelul nostru. De altfel, a şi devenit membru corespondent al Academiei până nu împlinise 40 de ani.

Cum T încearcă să scrie un articol despre Janusz Korczak, vorbim despre evrei. Cei mai atenţi şi sensibili la existenţa celorlalţi. Românilor puţin le pasă ce le spui, şi simţi cum te uită de cum v-aţi despărţit. Evreii, nu. Ei pot avea defecte, ca toţi oamenii, dar sensibili sunt. Excepţia, în privinţa defectelor, a fost un băiat pe care nu pot să-l uit. Era atât de ireproşabil, încât puţin anost. Delicateţea făcută om. Şi, cum se întâmplă prea des, soarta l-a pedepsit. L-a trântit un camion de pe bicicletă şi l-a prostit. L-a prostit pe linia firii lui. Din puţin anost, devenise nătâng. Şi se rupea inima când vorbeai cu el.

Până atunci, făcuse parte din grupa „mea”. Eu, ca elev răsărit, trebuia să am grijă de câţiva colegi. Ne adunam la noi acasă să ne facem temele. La matematică, el, neobservat în clasă, ne scotea din încurcătură. Noi, ceilalţi, jucam ping-pong, iar el rezolva.

Mă trezesc la 4, oră la care n-ai cum să mai adormi. Aprind, să citesc. Am nimerit o carte ca o drojdie, îţi taie cheful să mai trăieşti. Te vezi în ea ca într-o oglindă măritoare, plin de negi. S

ting. E săptămâna lui Bookfest, a traversărilor interminabilei suprafeţe dinspre pavilioane sub un soare strivitor. Şi este, anul ăsta, prea frig ca să te dai jos din pat.

La ştiri, imagini de la Târg. Îmi văd figura emaciată lângă a lui Norman Manea şi a Martei Petreu. Editura, biata, şi-a dat osteneală cu vârf şi