Ca să-i evite pe cei care taie fabricile României la fier vechi şi le transformă în malluri, autorităţile au introdus în criteriile de privatizare sintagma „investitor strategic“. „Adevărul“ vă prezintă caracteristicile obligatorii ale acestuia.

România derulează în aceste momente unul dintre cele mai ambiţioase programe din ultimii ani: concomitent se încearcă privatizarea CFR Marfă, găsirea unei soluţii de salvare pentru combinatul chimic Oltchim Râmnicu Vâlcea şi un partener de investiţii pentru Cupru Min.

Chiar dacă procedurile sunt total diferite pentru cele trei companii de stat, politicienii, de la premier şi miniştri şi până la parlamentari sau oficiali locali afirmă sus şi tare că se caută un „investitor strategic“, fără a da prea multe detalii.

„Adevărul“ vă prezintă care este portretul-robot al investitorului strategic: serios, cu bani şi cu know-how, dar şi cu foarte mult curaj, să conştientizeze că în România regulile se pot schimba des.

„Investitorul strategic este, din punct de vedere legal, cel care achiziţionează pachetul majoritar“, spune Victor Cazana, fost şef al Oficiului Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie (OPSPI).

„Cutuma încetăţenită este că investitorul strategic e cel care are un obiect de activitate asemănător cu societatea privatizată şi continuă activitatea. Spre deosebire, un investitor de portofoliu intră în acţionariat când preţul este jos şi iese după, eventual la un preţ mai bun. Pe vremuri puteam pune pre-condiţii în calificare, precum cifră de afaceri mare şi investiţii. După intrarea în Uniunea Europeană nu mai putem. Definiţia investitorului strategic nu este cu mult diferită de profilul solicitat atunci“, a mai spus el.

„Regulile sunt foarte clare: doar preţul contează! Restul înseamnă condiţii impuse, adică îngrădirea liberei circulaţii a