Medicul scriitor Virgil Răzeşu trage în publicul său ţintă cu „Glontele… cu parfum de crini”. Dacă se acceptă faptul că în orice roman de valoare „se ascunde” un roman poliţist, scriitorul „Glontelui” vrea să demonstreze că şi un roman poliţist poate fi unul bun. Scriitura pare a aparţine unei „Forsyte Saga” transilvane, descriind traumele familiei avocatului-arhivar Pop, în care dragostea îşi cere vamă pentru nesăbuinţă: în nişte familii tradiţionaliste, povara unor păcate, de nimic anunţate, aduce a blestem genetic (avocatul, tată al unui copil din flori; fiul, actorul, autor moral al morţii cumnatei, tulburată de vârtejul primei iubiri). Înlocuind „bisturiul de aur” cu plumbul altor suferinţe, vestitul chirurg pietrean articulează discursul său epic până la ultimul detaliu, cu fineţea clinicianului. Deşi personajele mor cu o frecvenţă comparabilă cu cea a Agathei Christie, dispariţia lor e naturală. Aidoma unui alt autor de romane poliţiste „milos”, Alexandru Mihalcea, şi Virgil Răzeşu îl lasă pe Dumnezeu să pedepsească „păcatele de moarte”. Ipoteza unei crime (chiar şi sub forma unor încercări disperate eşuate) pluteşte deasupra acţiunii, dar o criză de conştiinţă, trecută prin purgatoriul beţiei, e rezolvată tragic de însuşi autorul moral al acelei fărădelegi. Dragostea mezinei familiei Codreanu, Octavia, atrage într-un carusel al sorţii sinuciderea ei cu parfum excesiv de crini, după 11 luni de iubire vinovată cu logodnicul surorii sale mai mari, concubinajul soţiei lui Decebal cu amicul de jogging, Dan (incluzând naşterea unui al doilea băiat) şi, finalmente, sinuciderea actorului pe scenă, într-o regie personală, înlocuind pistolul cu capse cu unul adevărat. Epistolele lungi descoperite (în viaţa reală, „dispăruţii” sunt mai expeditivi, lăsând bileţele de adio) lămuresc fiecare gest, nebunie, trăire tensionată. Psihanalizând avatarurile iubirii cotidiene, med