Citesc, la Sângeru, pentru prima oară o carte, de fapt două, holbându-mă în ecranul mic al laptopului. M-am obișnuit greu cu mașinăria electronică intrată atât de adânc în viața noastră, confiscând până și declarațiile de iubire. Eu însumi am ajuns să scriu poezii direct pe laptop și în clipa următoare să le expediez cititorilor mei care, culmea, le și văd și-mi dau semn că le-au citit. Și totuși, ieșirea mea din prizonieratul cărții – așa cum am mai spus-o și alte dăți și o spun și prieteni cărturari stimabili – nu-i chiar o ieșire din robie și se petrece cu destul regret. Rămân, până la urmă, vasal dragostei dintâi care foșnește plăcut din pagini și, vorba lui Adrian Năstase, devine, prin copertă, obiect de artă. În case mutilate de invazia spiritului de plastic și ebonită, celuloza cărții umanizează și bagă suflet în pereți.
De ce l-am evocat pe Adrian Năstase? Pe el îl citesc, neavând altă soluție, în ultimele lui producte scriitoricești poreclite ironic Blog’n roll 4 și 5, și primite prin amabila corespondență a fiului său Andrei și prin vioiciunea poștală a internetului. Cărțile le voi primi la București, înfășate în coperți și mirosind a cerneală tipografică, la o lansare la care voi fi prezent să zic câteva vorbe, la invitația autorului. Am mai vorbit în Muzeul Hărților și Cărții Vechi, tot despre o carte a scriitorului Adrian Năstase, dar în absența autorului care se afla într-una din pușcăriile lui Băsescu. Muzeul fiind făcut de autorul acelei cărți, absența lui fizică a fost suplinită de prezența copilului Năstase care adunase de mic hărți ale României, când Mare, când mică, vreo 600, iar donatorul era peste tot, nu puteai să nu-i simți prezența. Gestul donației culturale e din ce în ce mai rar azi.
Citesc o prefață-spovedanie de autor. “Am ezitat înainte să scriu aceste rânduri. Există cărți care cer cuvânt înainte și alte cărți ca
