A mai trecut un 13-15. Sună ca scorul unui set de volei, disputat după regulile de atunci, din 1990. Sau, dacă vreți, ca rezultatul unui crîncen meci de rugby. Așa a și fost. Brutele de la The Barbarians au placat nemilos tineretul democrației românești, i-au strivit capetele de caldarîm și l-au trimis în spatele fileului, în infernul de pe Măgurele Arena. Pe chestia asta, a violențelor de la București, ne-am pierdut concentrarea și, odată cu ea, meciul cu Camerun (1-2) de la Mondialele din Italia. Ăsta a fost, să-i zicem, doar un eșec conjunctural, un accident de parcurs. Din păcate, atunci s-au fracturat iremediabil numeroase speranțe. Și, cel mai nasol, tot atunci s-au pus clar bazele unei echipe compuse din securiști, activiști, fomiști, șmecheri și derbedei. Un veritabil nightmare-team, care a futut meciul și a omorît campionatul în ultimii 23 de ani.

Eram mai relaxați astăzi, poate, dacă n-am fi văzut cum s-a tot frăsuit pe la televiziuni o arătare numită Miron Cozma. Îl iertasem de mult, încercam să-l și uităm. Dacă tot și-a ispășit pedeapsa binemeritată, putea să rămînă unde îi e locul: între penal și monden. De ce n-ai rămas, lighioană, în bezna de unde ai venit? L-am fi tratat, zău, doar ca pe un personaj demn de tratat – cu pendularea lui între sinistru și penibil, între tenebros și ridicol. Dar el, nu și nu. Din întunericul său, grație producătorilor, a ieșit insistent în lumina reflectoarelor TV.

Ei, și tot astfel, ne amintirăm că acest (să-i zicem) om a fost cineva în fotbalul anilor ’90. Păi, putea să lipsească unul ca dînsul din Fenomen? Pe vremea aia, Miron Cozma conducea Jiul Petroșani cu mînă de fier către piscurile clasamentului. Speria jucători, schimba antrenori, teroriza arbitri, se lua în gură cu somitățile marilor cluburi. Numai un bătrîn liberal, dom’ profesor Tomescu, într-o seară, la Procesul etapei, a îndrăznit să-i spun