Faţă de precedentul Gomorrah, o cronică sângeroasă şi zguduitoare a mafiei italiene, Garrone s-a retras într-o zonă a criticii societale alegorice, nu mai puţin interesante, şi poate mai palatabile pentru publicul larg.

Big Brother (show-ul de televiziune şi nu ameninţarea personificată în 1984) e subiectul ultimului film regizat de Matteo Garrone, al cărui prim succes festivalier, Gomorrah, a putut fi vizionat de curând la Art House Central, noul spaţiu alternativ din Iaşi. Câştigător al Marelui Premiu (Gran Prix) la Cannes, ediţia 2012, filmul are ca punct de pornire întâmplările din viaţa unui pescar napoletan.

Mediul gregar, muncitoresc, în care protagonistul îşi duce viaţa e reconstruit cu un ochi înţelegător şi empatic, de parcă Matteo Garrone l-ar fi cunoscut intim, în ciuda propriei provenienţe urbane (născut la Roma, dintr-un tată critic de teatru şi o mamă fotograf). Ceva, însă, din regia fluidă, observaţională şi nejudecătoare ţine de o perspectivă intelectuală, uşor disimulată în mediul de cartier, în care peştii anunţaţi spre vânzare domină mediul sonor.

Filmul începe cu o nuntă kitchoasă din suburbii, unde atracţia de vârf e prezenţa unei vedete Big Brother, intrată în conştiinţa publică după câştigarea concursului. Au fost şi la noi cazuri. Acest tip de reflecţie asupra culturii populare lipseşte, însă, din peisajul românesc, istoria recentă nereuşind, probabil, să adune îndeajuns de multe elemente de rezonanţă globală şi mizând, până acum, pe specificitate (comunism, ortodoxism).

Există în filmul italianului o permanentă tensiune între cele două perspective, a pescarului fericit (ignorant, unde ignoranţă egal fericire) în mediul său, şi a maşinăriei de spectacol unse la Roma în studiourile Cinecitta - o ironie cinefilă, studiori altădată folosite pentru producţiile clasicilor Fellini şi Antonioni, ţinute acum în viaţă