În dialogul din 2003, apărut ca volum în 2004 la Editura Enciclopedică, am putut constata relaţia cel puţin problematică a lui Ion Iliescu cu adevărul istoric.
La capitolul mineriadelor din iunie 1990 şi septembrie 1991, acest fapt era cel mai flagrant. Chiar şi aşa, am reuşit să obţin de la el un răspuns pe care mulţi l-au ignorat, dar care mie mi se pare esenţial. A admis că venirea minerilor a însemnat recursul la metode extra-legale. Nu ştiu să fi recunoscut acest lucru cu altă ocazie. N-a spus adevărul nici în ceea ce priveşte represiunile anti-studenţeşti din perioada 1956-1960, dar întrebările mele sunt destul de clare şi nu lasă loc pentru echivoc.
Cred că m-a minţit şi la capitolul deciziilor legate de soarta cuplului Ceauşescu. Ion Iliescu era garantul şi simbolul noii puteri, nu este de închipuit că nu a fost cel care a decis asupra destinului dictatorului şi al soţiei acestuia. A minţit şi în ce priveşte „Scrisoarea celor şase” din martie 1989. Susţine că nu s-a pus problema să o semneze, că n-a fost contactat. Am informaţii precise, de o acurateţe ireproşabilă, că lucrurile nu au stat astfel. Iliescu nu a semnat de frică. Prefera să se menţină, neatins nici cu o floare, „în rezerva republicii”. Este un maestru al supravieţuirii, în orice timp şi cu orice preţ.
Am publicat în 2001, în revista „East European Constitutional Review” condusă de profesorul Stephen Holmes, un studiu scris împreună cu prietena mea Gail Kligman, profesoară de sociologie la Universitatea California din Los Angeles. Argumentul era formulat astfel: Iliescu II nu mai avea nevoie să creeze instabilitate, insecuritate şi teamă, ajunsese la un fel de calm politic, nu mai era atât de anxios precum în primele două mandate (1990-1992 şi 1993-1996). Iliescu nu este omul care să facă penitenţă, nu ştie ce înseamnă regretele. De fapt, se consideră infailibil, lucru încurajat de
