Zilele acestea am fost actor într-o întâmplare care m-a mâhnit, dar m-a şi luminat. Locuiesc pe o stradă unde se refugiază şi caută loc de parcare toţi cei care au treabă pe o stradă alăturată şi nu au unde parca. De multe ori nu pot parca în faţa propriei case. De aceea, am montat pe stâlpul electric din faţa casei un semn prin care atrag atenţia să nu se parcheze.

Ploua şi mă întorceam acasă cu cumpărături, pe care nu le puteam descărca cu un drum. În faţa casei, de fapt pe trotuar, blocând intrarea în casă, era parcată o maşină cu şoferul înăuntru, un tânăr cam de 30 de ani. Pe partea cealaltă, la vreo 10 m, era loc de cel puţin două maşini. Îl rog să mă lase să intru în propia-mi casă, adică să nu mă frec de maşină şi de perete. Îi arăt semnul de pe stâlp şi îi arăt locurile libere din faţă, de vizavi. Se uită la mine şi explodează. „Îmi bag ... în ţara asta de c...." „Să-l f.... Dumnezeu pe primar, care pune semne în tot oraşul", „Să ... să ...". Mă uit la el uimit şi curios. În acest caz ce avea primarul cu trotuarul? Semnul nu era pus de Primărie, îl cumpărasem dintr-un magazin. Ce avea ţara cu parcarea? Individul porneşte în trombă şi dispare în ploaie pe altă stradă. Adică de câte ori nu ne iese ceva, de câte ori suntem incomodaţi de pretenţii discutabile, sau chiar atunci când suntem deranjaţi în culpă, vomăm pe ţară, scuipăm în capul poporului român. Că nu au nicio legătură una cu alta, că sunt stigmatul prostiei este altceva, dar imoralitatea şi iraţionalitatea comportamentului mi-au lăsat un gust amar. În casă, seara, deschid televizorul la ştiri şi se înşiră tot felul de salarii uriaşe, pe care şi le dau singuri tot felul de directori de întreprinderi de stat, în timp ce angajaţii sunt plătiţi cu salarii de sclavi, iar întreprinderea este falimentară. Ce ţară? Ce popor? Dar aceştia nu ţin discursuri despre responsabilitate, despre ţară şi popor. M