Cine îşi închipuie că telefonia fără fir a apărut o dată cu telefoanele mobile se înşeală. La doar trei decenii după 1877, când Graham Bell a făcut fulminanta sa descoperire, preocupările pentru desprinderea comunicării telefonice de cablu, suportul ei fix, au început să dea primele roade. Acestea sunt consemnate de L. Florin în „Adeverul” de miercuri, 21 iulie 1920.
„Vocea se perde pe sârmă”
Inconvenientul convorbirilor clasice: „Dacă o telegramă se poate trimite din Europa în America de Sud şi Oceania, o convorbire telefonică nu se poate face decât pe o distanţă de cel mult 3-4000 km. În limbajul electric se spune că rezistenţa firului pe o lungime foarte mare micşorează intensitatea curentului electric aşa fel că nu-şi mai pote îndeplini scopul la postul receptor; deci vocea se perde pe sârmă”. Aşa încât „telefonia fără fir deschide noui perspective în progresul telefoniei. Dacă pare minunat să poţi convorbi printr-o sârmă, e şi mai uimitor să conversezi prin nimic. Mediul transmiţător e invizibil pentru ochii noştri, dar există pentru aparatele anume construite, care traduc vocea în limbajul lor de unde electrice pentru a retraduce aceste unde în voce la destinaţie”.
La început a fost „good bye”-ul
Prima experienţă notabilă, arată L. Florin, a avut loc în toamna lui 1915. Atunci, generalul Ferrie, directorul radiotelegrafiei militare franceze a încercat să prindă pe Turnul Eiffel semnalele sonore lansate de un post american. Dar n-a reuşit decât să capteze decât „good bye!”-ul operatorului. Apoi a apărut lampa cu trei electrozi, destinată să emită şi să capteze, în acelaşi timp, unde hertziene. Desigur, noua descoperire a fost intens exploată în timpul primei conflagraţii mondiale: „escadrile întregi de aeroplane aveau instalate aparate radiotelefonice pentru a înşiinţa comandamentul de operaţiile în curs sau a primi ordine la distanţă în
