Dupã ce am nãscut, care naştere a fost naturalã şi uluitor de uşoarã, am început sã mã simt din ce în ce mai rãu. Trebuia sã urc un etaj pentru a ajunge în salonul piticei ca sã o alãptez; în doua zi dupã marele eveniment abia am reuşit sã urc treptele iar în a treia mã simţeam ca şi cum aş fi urcat Everestul. Nu puteam sã mã aşez pe scaun şi mã încãpãţânasem sã o alãptez sprijinitã de un perete, asistentele deducând din atitudinea verticalitãţii forţate cã sunt ok şi mã vait de aiurea, ca o mamã ipohondrã ce sunt. În a patra am implorat dupã calmante, am refuzat sã mai urc la fetiţã şi toţi: medici, asistente, familie, au concluzionat cã sufãr de depresie postnatalã. Şi am rãmas singurã. Ţin minte cã pe la orele amiezii m-am dus la baie şi am avut o senzaţie de uşurare… Am stat însã mult în baie pe closet, atât de mult încât o infiermierã a trebuit sã mã scoatã de acolo. Vãzând ce fãcusem s-a precipitat toatã, m-a întins în pat şi în nici un minut, ca rãspuns la ţipetele ei a apãrut o asistentã bãtrânã şi ursuzã, pe care o uram fiindcã nu mi-a fãcut injecţie calmantã deunãzi acuzându-mã de fumuri, fiţe şi impresii la mansardã. Nu înţelegeam ce se petrece, însã am urmat întocmai indicaţiile ei. Mai dura câteva minute pânã ce doctorul de gardã avea sã ajungã la mine iar pânã atunci trebuia sã se descurce singurã. Mi-a bãgat în gurã un pansament mare din tifon şi mi-a zis sã strâng tare de el, sã nu mã mişc, sã înţeleg cã nu se poate altfel, sã rezist… Ce a fãcut ea s-a pierdut undeva în mine, au urmat câteva minute de groazã citite în ochii colegei de salon, asistentei şi infirmierei. Nu a durat mult şi m-au pus în scaunul cu roţi, iar mai apoi m-au aşezat pe masa de operaţie. Doctorul îmi explica nu ştiu ce, asistenta a fost certatã şi alungatã din salon, iar infirmiera aceea bãtrânã şi micuţã şi slãbuţã şi simpluţã îmi mângâia necontenit capul. Priveam fãrã reacţie