Woodrow Wilson a aflat cumplita veste a zilei de 7 mai 1915 înainte ca aceasta să ajungă pe prima pagină a ziarelor americane. Așadar, el nu a fost surprins de titluri precum „Lusitania sunk by a sumbarine; twice torpedoed off irish coast”, „Two torpedoes sunk Lusitania; many americans among 1446 lost” sau „President, stunned, in seclusion”. Președintele era, într-adevăr, uimit. Woodrow Wilson era, înainte de toate, un intelectual și un idealist care fusese ales președinte cu promisiuni pentru program domestic progresist. Acum însă, el era forțat să se confrunte cu probleme grave de politică externă. Timp de nouă luni reușise să țină Statele Unite departe de războiul european, dar acum, după moartea a 144 de cetățeni americani, se părea că războiul se apropie din ce în ce mai mult de America. Criza Lusitania a fost prima piatră de încercare a președintelui Wilson, iar la sfârșit, el s-a dovedit a fi unul din cei mai importanți lideri pe timp de război, chiar în ciuda propriilor sale așteptări. Încă de la început, lui Wilson i-a fost clar că trebuie să răspundă ferm atacului german. Întrebarea era... cât de ferm?! Wilson nu dorea să ceară Congresului o declarație de război, știind că nici majoritatea americanilor nu-și dorește așa ceva. Timp de 100 de ani, Statele Unite se ținuseră departe de conflictele din Lumea Veche. Acum însă, America se afla la răscruce și trebuia să facă o alegere dificilă. Toată lumea, mai ales șefii de stat din Europa, aștepta reacția lui Wilson. La momentul inaugurării sale, Wilson nu se aștepta să fie confruntat, pe perioada mandatului, cu problema unui război. Imediat după alegerea sa, în 1912, declara că „ar fi o ironie a sorții ca administrația mea să trebuiască să se ocupe în primul rând de afaceri externe”. A avut dreptate: astăzi, Wilson e cunoscut nu pentru politica sa internă, ci pentru rolul său în Primul Război Mondial și în negoc