Din părerea proastă pe care o avem depsre noi înşine s-a născut vorba – avem o ţară frumoasă, păcat că e locuită. Regretul ăsta, care are o latură de autoironie amară, arată că avem destule metehne. Pe unele le tratăm cum am spus făcând haz de necaz, altele ne omoară încet. Una din bolile cronice de care suferim este aceea de a ne uita în ograda altuia.

În satul de unde vin, din Transilvania, tradiţia este, sau mai degrabă a fost, aceea de a construi case pe orizontală, pe pământ, unde camerele sunt mari şi, mai ales, înalte.

A fost de ajuns ca un singur vecin să îşi strice acoperişul ca să îşi mai ridice un etaj pentru ca anul următor o stradă întreagă să fie cuprinsă de febra demolărilor şi reconstrucţiei. Am întrebat un prieten care, uitându-se în ograda vecinului, a hotărât să îşi strice o mândreţe de casă veche de peste jumătate de secol şi să îi pună o mansardă plus un balcon de ce a făcut asta. Mi-a zis scurt: ce eu sunt mai prejos decât vecinu? Apoi a vopsit-o într-un muştar care îţi întorcea stomacul pe dos pentru a fi cu un pas mai înaintea vecinului care rămăsese la tradiţionalul alb.

Asistăm la o contaminare la scară uriaşă – vorbim de sate, chiar regiuni întregi – cu viruslul prostului gust şi al unei modernităţi prost înţelese. Case vechi, din lemn sau cărămidă, care au supravieţuit mai multor generaţii, sunt demolate iar în locul lor apar nişte construcţii sinistre cu etaj din bca, cu termopane, colorate în roz sau mov. Şuri minunate, făcute de meşteri a căror deprindere s-a pierdut, sunt culcate la pământ pentru că ţăranul a devenit prea sărac iar urmaşii lor prea mândri pentru a mai creşte o vacă sau câteva oi. Până şi căpiţele de fân, despre care revista National Geographic a scris un reportaj întins pe mai multe pagini, sunt înlocuite cu baloţi moderni vidaţi în plastic.

Asiatăm la un procesul de înlăturare a tot ceea ce în