Poporul român este prost şi nu trebuie lăsat să decidă în chestiuni importante ale statului decât prin intermediul aleşilor săi. Vi se pare revoltător acest enunţ? Ei bine, cam aşa se poate traduce modul în care gândesc majoritatea politicienilor români, după felul în care au înţeles să respecte instituţia referendumului în România.

Să o luăm cu începutul. În martie 2007, Comisia de la Veneţia, mai exact Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept, a întocmit un „Cod de bune practici în materie de referendum”, pentru a oferi statelor membre ale Consiliului Europei câteva principii de bază în aplicarea uneia dintre cele mai importante instituţii ale democraţiei: referendumul popular.

În 2007, autorilor acestui cod nici nu le trecea prin cap că doi ani mai târziu, în România, va fi organizat un referendum legat de reducerea numărului de parlamentari şi de instituirea parlamentului unicameral, că în 2012 criza politică de la Bucureşti se va tranşa tot printr-un referendum, nici că în 2013, tot în România, se va pune din nou în discuţie organizarea unui nou referendum pentru... respectarea referendumului din 2009. Dacă ar fi ştiut ce lucruri spectaculoase se vor întâmpla peste câţiva ani în această ţară, relativ banală de la marginea Europei, ar fi fost, probabil, mult mai exigenţi în redactarea Codului şi, special pentru politicienii de la Bucureşti, ar fi încercat probabil să explice şi ce înseamnă „bune practici” în ţări care se pretind democratice. În orice caz însă, documentul scris de experţii Comisiei face câteva precizări foarte clare. Spune, de pildă, că la un referendum nu se recomandă cvorum de participare deoarece „îi asimilează pe cei care se abţin cu partizanii votului negativ” şi nici cvorum de aprobare întrucât „riscă să creeze o situaţie politică dificilă în cazul în care proiectul este adoptat cu o majoritate simplă, inferioară însă cv