Exasperat de refuzul constant al USL de a include în viitoarea Constituţie rezultatul referendumului din 2009 – transformarea parlamentului într-unul unicameral – preşedintele a decis sǎ iniţieze încǎ un referendum, pe aceeaşi temǎ.
În comunicatul de presǎ prin care a anunţat declanşarera procedurii, domnia sa a explicat cǎ, în formula actualǎ, parlamentul este “ineficient şi desprins chiar de realităţile legislative, dacă ne gândim că, marţea sau miercurea (…), se adună în plen şi votează 50 de legi, fără să ştie despre ce este vorba mulţi dintre parlamentari”. Aşa o fi, numai cǎ nu prea înţeleg în ce fel s-ar rezolva aceastǎ deficienţǎ prin renunţarea la una din Camere. Dimpotrivǎ, am putea argumenta cǎ, în condiţiile în care o camerǎ este decizionalǎ doar pentru jumǎtate din legi, existǎ mai multe şanse ca parlamentarii sǎ se aplece cu ceva mai multǎ atenţie asupra jumǎtǎţii de care sunt responsabili, decât asupra întregului.
Mai departe, preşedintele constatǎ cǎ “avem un parlament bicameral, în care cele două camere au atribuţiuni diferite, ceea ce înseamnă că, practic, funcţionarea pe fond este a unui parlament unicameral”. Cu alte cuvinte, actualul parlament funcţioneazǎ ca unul unicameral şi este ineficient etc. Dacǎ e aşa, soluţia de bun simţ n-ar fi mai degrabǎ sǎ-l facem sǎ funcţioneze ca unul cu adevǎrat bicameral?
De altfel, concluziile raportului Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România sugerau, în 2009, fie trecerea la unicameralism, fie individualizarea celor douǎ camere, prin instituirea unui bicameralism inegalitar sau asimetric, fǎrǎ a opta cǎtre una din aceste soluţii. Problema este cǎ nici propunerile de modificare a Constituţiei aprobate pânǎ acum în Comisia de revizuire nu definesc o asemenea structurǎ asimetricǎ, care sǎ justifice existenţa a douǎ camere. Dacǎ ar fi prezentat un pro
