Mircea Cărtărescu este, înainte de toate, pentru românii mahalalei inepte, un necunoscut. Dacă numele său n-ar fi fost rostit și adus în moda vulgului de către președintele României, Mircea Cărtărescu n-ar fi fost niciodată o vedetă atât de mare cum este azi. Dacă, prin raportarea sa la politic, Mircea Cărtărescu nu ar fi fost extras de capriciile sorții dintre atâția alți poeți și scriitori talentați, numele său n-ar fi fost transformat în miză a pariurilor tabloide legate de șansele României la un premiu Nobel pentru literatură. Dacă niște dobermani de presă nu l-ar fi folosit – tot datorită celebrității sale – drept țintă vie a răzbunării pe elita autopromovată a regimului Băsescu, ar fi rămas doar unul dintre mulții scriitori cu rubrică în ziar.

Unii spun că Mircea Cărtărescu este cel mai bun din generația sa. Alții spun că este cel mai bun în viață. Eu nu sunt în stare să emit astfel de judecăți tranșante. Unele chestii scrise de domnia sa îmi plac, altele nu mă dau pe spate. Sunt un cititor de poezie mediocru și sunt capricios atunci când vine vorba de romane sau nuvele. Scriitura domnului Cărtărescu este însă, în mod clar, peste nivelul multor contemporani. Până când vine vorba de politică.

Acolo, poetul și prozatorul Cărtărescu uită că știe să scrie. Poate n-are timp, poate n-are nerv. E dreptul său să se implice politic și ar fi anormal să-l critici pentru asta, atâta vreme cât încă se mai țipă ipocrit că intelectualii nu se implică în politică. E grăitor pentru modul în care Mircea Cărtărescu a scris ani de zile despre politică faptul că cel mai bun text al său pe tema asta este “Baroane!”, o pastișă a celebrului “Baroane” scris de Tudor Arghezi. La Cărtărescu, textul a fost considerat atât de important, încât a dat și titlul unei cărți ce cuprinde o selecție a scrierilor sale din Jurnalul național. Destul de trist pentru cel considerat ce