-AA+A

Nu ştiu să fi scris cineva, vreodată, despre „pomniţer”! Mulţi, cu siguranţă, nici nu ştiu ce e acela. Fiindcă nici dicţionarele nu-l menţionează, nici măcar la regionalisme. Puţin ne-apropie de unicitatea sa (pomiţar), dar acel „n” îl lasă al meu, ca o proprietate inegalabilă a unei copilării miraculoase. Dar „pomniţerul” are ceva care-l face şi mai deosebit: fructele lui se cheamă „pomniţe”, iar gura mea salivează doar la rostirea cuvântului, cu toată adierea care vine dinspre copilărie.

Lângă grădina noastră, de acasă, din Chintelnic, dar cu ramurile întinzându-se pe jumătate spre noi, vecinul avea un pomniţer uriaş, cel puţin aşa era pentru mine atunci. Nerăbdarea noastră de a ne înfrupta din dulceaţa fructelor la început de vară ne era prima oară potolită de pomniţe. Cu strălucirea lor neagră, aproape sticloasă, atunci când plesneau de coapte. Ne cocoţam în pomniţer, la concurenţă cu păsările, şi ne înfruntam pe săturate. Mâncam cu burta, până să plesnim, de de-abia ne mai coboram din pomniţer.

Dar fiindcă odată cu coacerea pomniţelor apa Şieului era numai bună de scaldă, pieile noastre albe, încă nefripte de soare, erau numai bune pentru visele noastre de indieni. Cu pomniţe coapte, negre, ne muruiam feţele, piepturile, picioarele, mâinile, şi cu suliţe din lemn de alun, în vacarm de ţipete ascuţite, ne avântam înfierbântaţi în apele molcome ale Şieului.

Întâmplarea a făcut ca, din cer, din ciocul unei păsări să cadă, peste timp, o dudă în grădina casei mele de acum, din Târgu Mureş. Ca apoi, altele, ca într-un aliniament comandat, să cadă în pământul reavăn şi alte pomniţe. Aşa m-am pricopsit cu trei pomniţeri: unul cu pomniţe negre, unul cu albe şi altul cu pomniţe roz. Un adevărat dar! Acum, pomniţerii mei sunt înalţi, aproape uriaşi, nu precum cei din copilărie, dar tot un fel de uriaşi. Iar pomniţele sunt în pârgă...

Copi