Pe de o parte, ne aşteptăm ca serviciile secrete să ştie tot ce face fiecare individ care ar putea organiza un atac terorist, dar când aflăm că aceasta nu se face prin dat în bobi sau ghicit cu globul de cristal, ci prin spionaj electronic ultrasofisticat şi monitorizare nediscriminatorie a comunicaţiilor la scară mondială, ne indignăm.
Fiţi sinceri. Câţi dintre dumneavoastră aţi fost surprinşi de ştirea că guvernul SUA şi, probabil, multe altele spionează fiecare vorbuliţă pe care o rostim sau scriem când comunicăm pe Internet sau la telefon, fiecare mesaj pe care îl trimitem şi fiecare căutare pe care o facem? Nu prea mulţi, nu? Şi totuşi, ştirea de săptămâna trecută a provocat un val de indignare cum arareori am avut parte în ultima vreme.
Cazul are toate ingredientele unui blockbuster Made in Hollywood. Edward Snowden ducea o viaţă ca-n filme. Tânăr şi chipeş, eroul nostru avea o iubită şi o casă de vis, mângâiată de razele blânde ale soarelui din Hawaii. Un salariu bun, vreo 120.000 de dolari pe an, şi mai ales o slujbă pe care şi-a ales-o şi care i-a plăcut – de analist IT, mai întâi pentru CIA, apoi pentru o companie care derula contracte inclusiv pentru mama tuturor agenţiilor de securitate din lume – temuta NSA din Statele Unite. Toate bune şi frumoase, până într-o bună zi, când Edward şi-a anunţat şeful că îşi ia concediu de odihnă câteva săptămâni şi s-a urcat în primul avion spre Hong Kong. În buzunarul lui, un stick USB cu informaţii descărcate pe ascuns despre PRISM: programul de spionaj electronic global derulat de guvernul american în numele luptei împotriva terorismului. Ajuns în Hong Kong, Snowden a început să vorbească. Mai întâi de la adăpostul anonimatului, mai apoi public, cu nume şi prenume. „Nu sunt nici trădător, nici erou, sunt un american“, a explicat el.
În acest moment s-ar cuveni un stop cadru, pe
