Poate că suntem un popor latin histrionic. Poate suntem prea clevetitori. Poate ne place să bravăm şi în consecinţă vorbim adesea aiurea. Poate ştim că prea lesne putem să retragem ce am spus. Cu siguranţă, putem raţionaliza pentru a ne scuza cu vorba veche a latinilor că vorbele zboară. Totuşi, în peisajul public ar trebui, probabil, mai multă atenţie. Şi, eventual, consecvenţă. Ori încercăm să ne exprimăm mai puţin neglijent, ori - dacă nu acesta este cazul - poate că ar trebui să insistăm mai mult spre a duce mesajul pe care îl considerăm corect în zone în care să existe cu adevărat consecinţe.
Deşi avem zeci de televiziuni unde se vorbeşte încontinuu, deşi în fiecare zi sunt conferinţe în tot Bucureştiul, deşi avem Parlamentul cel mai numeros din Europa, dezbaterea publică din România rămâne destul de firavă. Poate şi pentru că nu este mai multă consecvenţă. Am rămas uluit cum sunt aruncate în eter afirmaţii deosebit de grave şi apoi acestea sunt abandonate de ca şi când ar fi un fapt divers.
Să spui ceva cutremurător, uneori din înaltul unei demnităţi sau fie numai în virtutea unei notorietăţi minime, pentru ca apoi elementele de mare gravitate să rămână în uitare, mi se pare ceva aproape incredibil pentru dezbaterea publică din România. Din două una: ori personajul care grăieşte se discreditează definitiv şi părăseşte scena, ori cele afirmate sunt adevărate şi atunci trebuie să se producă şi consecinţe.
Dacă ne uităm la cum se întâmplă lucrurile, tragem concluzia că nu ne incomodează ca totul să rămână într-un derizoriu ambiguu, eterne enigme a căror povară să o purtăm într-un destin schizoid. S-a zis chestia aia... Grav dom'le... Ei şi ce?! O fi adevărat?... Nu?... Ne vedem mai departe de lucru. Ne-am obişnuit într-atât de mult cu răul încât nimic nu ne mai zguduie.
Nu pare să fim supăraţi că suntem sistematic furaţi. Nicolae Văcăroiu
