De ce România de azi arată aşa? Adică rău. Cum se explică întârzierile şi deciziile proaste? De ce, prin comparaţie, fie şi superficială, cu alte ţări postcomuniste din aceiaşi parte de lume, ne numărăm printre perdanţi? Cărui fapt îi datorăm ratarea şanselor libertăţii? Cine sau ce ne împiedică?
Un posibil răspuns: nu gândim pe termen lung. Într-un un sfert de secol, la noi s-a practicat deformarea timpului. Trecutul a fost activ ignorat, iar viitorul sistematic eludat. Complicitatea cu oamenii dictaturii de ieri a fost agravată de lipsa solidarităţii cu generaţiile de mâine.
Potentaţii de după 1989, de la stânga la dreapta şi retur, şi-au trăit clipa cu maximă şi păguboasă intensitate. Au crezut că pot dilata prezentul. Dacă din trecut nu venea niciun pericol, lustraţia fiind definitiv eliminată, acum îi bântuie, totuşi, viitorul. În numele statului de drept, care trebuie să devină cândva România cu adevărat, unii primesc condamnări şi înfundă puşcăriile.
Exerciţiul gândirii în perspectivă nu vine de la sine. Mai ales în post-totalitarism, după consumarea unei perpetuităţi iluzorii, dar nu mai puţin brutal pusă în practică. Sufocat de propria neputinţă, comunismul ştia când a început, fără să accepte că se va şi termina. În tradiţie hegeliană vulgară, ideologia comunistă epuiza pur şi simplu timpul, încremenindu-l în cea mai bună formulă a sa. Iată de ce a lupta împotriva comunismului reprezenta un nonsens de proporţii: revoluţia care pune capăt Revoluţiei! Progresul nu se putea opri brusc, fără rezistenţă, de unde refuzul acceptării integrale a perioadei post-comuniste şi cultivarea unui acum ambiguu. Promiscuitatea a fost consecvent preferată clarităţii.
A gândi pe termen lung proiectul unei societăţi înseamnă, de la un punct încolo, să depersonalizezi istoria. Să faci în mod conştient loc altora, nenăscuţi şi necunoscuţi, lăsându-le
