În seara aia, taximetristul nu era prea sigur de adresă. Ştia cu aproximaţie pe unde vine, cunoştea zona, dar nu îi era clar unde era acea stradă anume, pe care locuia prietena prietenului meu. Ei doi în spate, eu în faţă, lângă şofer. Deasupra bordului, GPS-ul licărea autoritar şi profesionist. În buzunarul meu, telefonul era pregătit să-mi indice oricând printr-un punctuleţ pâlpâitor unde ne aflăm şi în ce direcţie mergem. Suntem o generaţie de oameni supra-orientaţi! Ideea de a te pierde cu adevărat, la modul autentic şi nu doar de a te rătăci pe străduţe sau poteci asemănătoare, este ca un fel de boală căreia i s-a găsit antidotul. Sau poate că încă nu, dar nici nu mai e mult! Avem hărţi complexe, Google Earth, GPS şi smartphone-uri. Taxiuri, staţii de autobuz, metrou sau tramvai, gări şi aeroporturi. Circulăm ferm, siguri pe noi, pe trasee negociate temeinic în birourile cu aer condiţionat ale agenţiilor de turism. Da, în spaţiul civilizaţiei suntem de nerătăcit. Iar degetele civilizaţiei, se ştie, sunt tot mai lungi. În vechime, lumea era uriaşă! Înfricoşătoare şi fascinantă! Ţărmurile erau un prim indiciu al finalităţii lumii cunoscute şi chiar şi cele mai pricepute popoare în arta navigaţiei păstrau în imaginarul colectiv tărâmuri fantastice populate de monştri încă şi mai fantastici. Vârfurile prea semeţe străpungeau nu doar norii, ci şi comprehensiunea omenească. Pădurile nu aveau sfârşit. Găzduind zei şi spirite, ele erau sursa unor serii de cauzalităţi care se înscriau perfect logic într-o lume, de fapt, foarte omenească. Instrumentele naturale de orientare, ca stelele, vântul sau soarele erau şi ele însufleţite pentru că participau la aventura oamenilor! Ideea de explorare îşi păstra nealterată integritatea, cu tot ce înseamnă ea: mister, spaimă, curiozitate, speranţă, curaj, iniţiere şi altele asemenea. Călătoriile se bazau pe mituri şi năşteau, la rând