Pe termen lung, este cea mai perversă consecinţă a lipsei concurenţei şi dă naştere aşa numitului întreprinzător vampir, care este parazit şi nu contribuie cu nimic la dezvoltarea societăţii, din contră o sărăceşte.

Lucrările mari au nevoie de timp în România. De foarte mult timp, am putea spune. Este nevoie uneori chiar de o viaţă de om, de o generaţie să ducă la bun sfârşit o construcţie ce pentru occidentali poate dura şi de zece ori mai puţin.

Ridicarea podului Calafat-Vidin, de peste Dunăre, a început în anul 2000, contractul fiind semnat de prim ministru de atunci Mugur Isărescu. Au trebuit să treacă 13 ani, să fie schimbate vreo şapte guverne ca obiectivul să fie gata. În comparaţie, romanii, cu 2000 de ani în urmă, cu mijloace tehnice infinit mai sărace, dar înarmaţi cu o dârzenie de fier şi o hotărâre pe măsură au construit un pod peste Dunăre în doi ani, deci într-o perioadă de cinci ori mai mică. Podul nu era unul fragil cum ar fi tentaţi contemporanii să creadă, avea 1,1 kilometri, o lăţime de 12 metri - aproape cât o stradă cu două benzi pe sens şi o înălţime de aproximativ 50 de metri. Obiectivul antic a fost distrus parţial la comanda romană când au părăsit Dacia ca o măsură de apărare împotriva hoardelor de invadatori, deci este greu să ne pronunţăm asupra trăiniciei sale în timp.

Autostrada care leagă Bucureştiul de Constanţa este un alt exemplu clasic de lipsă de efecienţă şi înţelegere a construcţiilor strategice, ce în timp pot face un popor mai eficient. A fost nevoie de 25 de ani ca să fie terminată. Mai exact, construcţia a început în 1987 şi a fost finalizată în decembrie 2012. În acest timp, în Japonia au început să fie testate trenurile care ating o viteză de 500 de kilometri la oră. Ultima comparaţie poate părea deplasată, vor spune unii, să nu punem faţă în faţă România cu Japonia, totuşi să nu uităm că niponii la 1800