Există o categorie de locuitori bănuitori ai Istanbulului, care privesc oraşul ca de la depărtare, fără să-i distingă formele estompate în ceaţă şi a căror circumspecţie nativă sau dobândită îi face să vadă coada diavolului acolo unde alţii văd o studentă îmbrăcată sport, care comunică pe twitter. Pentru ei, zidurile Istanbulului sunt de nepătruns, iar sultanul Mehmet Cuceritorul este doar o frumoasă legendă urbană, un pehlivan din lumea basmelor cu care îţi adormi pruncii. Premierul turc dă dovadă că nu vede Istanbulul din pricina propriei sale adâncimi, deşi a văzut lumina zilei în acest oraş, în urmă cu aproape şase decenii, ba i-a fost şi primar, vreme de patru ani, între 1994-1998; sau că vede şi aude din Istanbul, numai ce-i convine, după un calapod croit de o mână nevăzută de derviş întunecat, anume minaretele cele mai înalte şi glasurile cele mai poruncitoare ale muezinilor ce cheamă natul la rugăciune.
Da, e adevărat că nici nu s-a născut bine Erdogan, că familia domniei sale a plecat mânată cu treburi în colţul cel mai îndepărtat al coastei Mării Negre, la Rize, aproape de hotarul cu fosta Uniune Sovietică, unde tatăl său era amploaiat al pazei de coastă. Nu vom afla niciodată ce-i trecea prin cap micului Recep Tayyp, când îşi arunca ochii peste frontiera geostrategică dintre cele două lumi şi privea zariştea cu subînţelesuri, întrucât strămoşii de dincolo de hotar, în Sakartvelo – Georgia –, erau gruzini trecuţi la islam în vâltorile istoriei. Ce cunoaştem, este că rămas dincolo de frontiera fortificată, dintre Varşovia şi Atlanticul de Nord şi dintre creştinism şi islamism, neamul lui şi-a dus pe mai departe misiunea sacră, de mărturistori ai Răstignirii lui Hristos, împotriva expansiunii islamice, încins cu cuţite drepte şi lungi, şi purtând pe cap căciuli miţoase de oaie, cu crucea Mântuitorului brodată pe dinăuntru.
Erdoganii rămaşi î
