„Când credeam că timpul n-are margini”

Pe atunci, când credeam că timpul n-are margini, prin anii ’70, ne-am încrucişat privirea şi am făcut din ea răscruci şi locuri de popas. Ce amiază înaltă a tinereţii! Se organiza, pe facultăţi, universităţi, centre universitare, cu finalizare naţională, Festivalul de artă şi creaţie studenţească. Era, cred, prima sau a doua ediţie. Pe scena sălii de spectacol de la Facultatea de Agronomie din Craiova au intrat reprezentanţii Facultăţii de Matematică. Nimeni n-ar fi pariat pe aceştia. Sala era plină, fiecare facultate cu susţinătorii săi. Dar când s-a ajuns la recitare, a intrat pe scenă, cu destulă dificultate, având picioarele împletite şi strânse din genunchi, Constantin Dumitrescu (Puiu), cu braţele larg desfăcute, ca un condor, întinse puţin în sus, şi a lăsat libere cuvintele lui Blaga: „Voi, munţilor, daţi-mi un trup în care să-mi descarc nebunia din plin!”, sala s-a ridicat în picioare. Entuziasm şi participare sinceră la invocarea celui de pe scenă. Eu am fugit pe scara laterală a scenei şi, la marginea cortinei trase, l-am îmbrăţişat cu o bucurie dată peste margini, ce numai tinereţea ţi-o dă. La înapoiere, am dat faţă în faţă cu un alt tânăr ce ajunsese la buza scenei, bătând din palme. Era Ion Nişulescu, student la matematică. „Vezi ce talente are matematica!” – mi-a zis. Apoi, ne-am retras lângă perete. După „trecerea” celor de la matematică, amândoi am mers şi l-am căutat pe Puiu Dumitrescu. Ne-am strâns mâinile – şi de atunci, prieteni am rămas. Eram studenţi în anul I. Puiu era din Craiova, Ionică din Mătăsari, iar eu din Gostavăţu (Dăneasa). Puiu a rămas cadru universitar, Ionică, spre sfârşitul facultăţii, s-a mutat la Cluj, iar pe mine apele m-au purtat pe Jiu în sus, la Teatrul din Petroşani.

„În faţa matematicii şi Dumnezeu stă în genunchi”

Tineri şi cu o forţă de absorbţie a