Nu m-aş angaja pe post de Stagirit în solda lui Alexandru Macedon-Becali, nici dacă mi-ar propune de zece ori suma pe care i-a oferit-o lui Dan Pavel. Ca să dai meditaţii, trebuie totuşi să ai o minimă afinitate cu elevul. Cum mă bucur de o fire mai curînd serenă, îl tolerez fără probleme pe compatriotul meu, Becali, ca pe o pată de culoare violentă în tabloul pestriţ al societăţii româneşti. Ce-i drept, omul n-are carte, dar are parte - în conformitate cu noua paradigmă a unei Românii care a deprins arta democratică de a-şi rade elitele. E certamente pitoresc. Are "echipă", are palat la şosea, apare necontenit pe sticlă, unde ne repetă, obsesiv, un singur mesaj: că e sortit să conducă ţara, ca un arhanghel al transhumanţei, ca un conducător binecuvîntat, care vorbeşte prost şi sincer, dă cu pumnul, înjură viguros duşmanul şi bate mătănii. Îi este de acum clar, orişicui, că "patronul Stelei" foloseşte fotbalul ca pîrghie de PR politic. Oricît va fi fost bietul om de criticat prin presă, am început să ne obişnuim, fatalist, cu ideea că el îşi va săpa o nişă în viitorul Parlament. Circulă supoziţia că aventura publică a lui Becali ar fi telecomandată, cu intenţia de a limita marja extremismului neocomunist de primă generaţie. Presupun totuşi că diferenţa dintre un Becali-întors-cu-cheiţa şi unul perfect autonom e nesemnificativă. Şi constat, pe de altă parte, că BOR - printr-o parte mai sensibilă a ierarhiei sale - a început să-l cultive asiduu şi să prindă pe cheptu-i de Războinic Galactic tot ce are dînsa mai de preţ în materie de onoruri, decoraţii, ordine & medalii.

Ce semnal ne transmite astfel Biserica strămoşească? În primul rînd acela că, deşi a fost mereu de partea guvernelor în funcţie, acum - că tot a început deconspirarea trecutului securistic - e dornică să-şi stabilească alianţe preventive cu anumite forţe politice "pravoslavnice". În faţa aces