Vizita preşedintelui Statelor Unite la Berlin este primită cu răceală, dacă nu chiar cu o ostilitate făţişă, catalizată minuţios de presa influentă din Germania. Folosind ca pretext scandalul interceptărilor făcute de serviciile secrete americane (vai, ce surpiză pentru Der Spiegel, CIA interceptează convorbiri şi scanează e-mailuri în interesul de securitate al Americii, cine ar fi crezut una ca asta? In lumea inocentă a Europei aşa ceva este inimaginabil…), comentatorul german atacă în fapt, virulent, America şi relaţia transatlantică, atitudine pe care o dezvoltă explicit spre finalul analizei sale.
Au trecut exact cincizeci de ani de la vizita istorică a lui J. F. Kennedy la Berlin, la doar doi ani după ce se ridicase Zidul ruşinos al fracturii europene, iar preşedintele Statelor Unite nu mai este astăzi bine primit, nu poate şi nu mai vrea să fie un berlinez, semn că ordinea occidentală postbelică, la care noi cei din Est am aspirat o jumătate de secol, trece printr-o majoră reconfigurare.
Într-un articol tendenţios, bazat pe o abordare simplistă, de o suficienţă alarmantă pentru prestigiul internaţional al publicaţiei, Jakob Augstein vorbeşte despre totalitarismul soft al Americii[1] (care „este, la urma urmei, tot un totalitarism”, spune autorul, deci cam acelaşi lucru cu ce au făcut Europei Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, asta vreţi să înţelegem, domnule Augstein?), despre cum „trebuie să se protejeze Europa de America” (şi, eventual, să se abandoneze în braţele tot mai puternice ale tandemului economic şi strategic Germania-Rusia, nu?), despre „imperialismul american” căruia trebuie să i se răspundă cu ideea de Europă unită (abia acum ne spuneţi de ce militează Germania „pentru mai multă Europă”, ca să se opună „imperialismului american”?, Mein Gott! răspunsul nostru la o asemenea ofertă ar trebui să fie unul singur: No, thanks!) şi, de
