Celor mai mulţi dintre dumneavoastră, Drăgăşanii le sună ca un clinchet de pahare. Pahare cu vin de... Drăgăşani, acel buchet de patru soiuri autohtone care, în Oltenia seculară, erau pandantul altui buchet de patru soiuri, din Moldova lui Ştefan cel Mare. Crâmpoşia, Gordanul, Braghina şi Tămâioasa „ţin piept” cum se cuvine vinurilor de Cotnari – Grasă, Frâncuşă, Fetească Albă şi Fetească Regală. 

Dar Drăgăşanii sună şi ca două săbii lovite una de alta în luptă. Ca două flinte care-şi aruncă în acelaşi timp gloanţele... E sunetul „bătăliilor de la Drăgăşani”, din primăvara-vara anului 1821.

Era după Proclamaţia de la Padeş, după intrarea triumfală a lui Tudor Vladimirescu şi a pandurilor săi în Bucureşti (în Capitală, Tudor avea să fie „stăpân” vreme de două luni, lansând o a doua proclamaţie către bucureşteni, îndemnându-i să se unească cu forţele patriotice şi revoluţionare pentru „dobândirea dreptăţilor”. Eteriştii – forţa revoluţionară grecească, antiotomană, al cărei conducător era Alexandru Ipsilanti, fiu şi nepot de domnitori fanarioţi pe cele două tronuri româneşti – coborâseră şi ei din Moldova până în apropiere de Bucureşti. |n martie, eteriştii aveau tabăra la Colentina, pandurii lui Tudor la Cotroceni.

O colaborare care începuse bine, sub semnul luptei antiotomane, avea să se transforme într-o rivalitate urâtă, peste nici două luni. Armata turcească trecuse graniţa, eteriştii nu se grăbeau să părăsească teritoriul României, iar Vladimirescu s-a văzut prins, în efortul lui de a-şi salvgarda ţara, între două forţe duşmane. Una pe faţă - cea otomană - alta într-ascuns, căci eteriştii complotează împotriva lui. Astfel, la 15 mai, revoluţionarii greci aveau să taie calea pandurilor care se retrăgeau în Oltenia, pentru a putea lupta mai bine cu oastea otomană. La Goleşti, Tudor se întâlneşte cu Iordache Olimpiotul, trimisul lui Ipsila