Nici că putea găsi coaliția de guvernare un mijloc mai bun de defulare a frustrării naționale, în plină aiureală constituțională, ca renunțarea la președintele Andrei Marga. Opinia publică e mult mai sensibilă la chestiuni simbolice decît la aspecte politico-economice concrete, iar candidații la conducerea Institutului Cultural Român nu vor lipsi de data asta: dă mult mai bine să fii salvatorul ICR-ului Marga decît groparul ICR-ului Patapievici. O senzație bizar-creștină de satisfacție că cei răi vor fi totuși într-un final pedepsiți bîntuie acum prin lumea culturală românească – și una nu prea de condamnat. Însă cel mai probabil, lui Andrei Marga nu i s-a tras demiterea/demisia nici de la calorifer, nici de la dosarul de Securitate, nici de la Mircea Cărtărescu, nici de la (pseudo)boicotul artiștilor și nici de la sutele sau miile de plîngeri primite, cică-se, pe adresa Senatului. I s-a tras de la raportul cost-beneficiu în cheltuitul de bani și mai ales de la Ministerul de Externe. Iar faptul că ministerul în cauză e condus de un reprezentant al „celuilalt“ partid la guvernare e doar un detaliu – Externele sînt o castă transpartinică specială în sistemul de caste bugetare românești, diplomația în sine e o castă internațională de „importanță strategică“, iar să intri cu buldozerul în sistemul respectiv de func­ționare e o strategie lipsită de înțelepciune. Andrei Marga a greșit strategic sărind peste capul Externelor în deciziile lui de dare afară și angajare de directori și referenți – care sînt toți trimiși în misiune diplomatică de MAE. Pe lîngă faptul că, dintre toții angajatorii publici, MAE e cel mai puțin dispus să se expună proceselor pentru întreruperea abuzivă a contractelor sau să-și „adapteze“ procedurile la imperativele vreunui președinte de instituție, caracterul struțo-cămilesco-bicefal al ICR (dependent financiar și decizional de Ministerul Cul