24 decembrie 2004. Cu câteva zile înainte, publicasem în revista “Eurolider” forma ciuntită a interviului cu Domnia Sa. Îl intitulasem “Un mare boier al culturii române nu crede în integrare: Alexandru Paleologu: ”. Fusese socotit reacţionar şi periculos. Nu se încadra în linia editorială a publicaţiei. Mi se ceruse să căsăpesc cea de-a doua parte.
Pusesem într-un plic varianta cenzurată şi publicată, dar şi pe cea integrală, trasă la imprimantă. Chiar dacă Aurelian Titu Dumitrescu, cel care mi-a deschis casa şi inima Maestrului, mi-a dat asigurări că Domnia Sa nu se va supăra, că va privi cu detaşare şi umor incidentul, mi-era o ruşine cruntă să-i explic ce s-a întâmplat. Aşa că am strecurat plicul în cutia poştală, fără să mai sun la uşă. În preajma Crăciunului, Titu a hotărât abrupt că trebuie să mergem la domnul Paleologu, ca să-l colindăm. Eu, el şi Constantin Ciocan, fotoreporterul care-l imortalizase pe Maestru în timpul interviului. Costel voia să-i ceară să compună o tabletă despre arta fotografiilor sale. Mi-era groază, de la interviu ieşisem transpirat şi tremurând de emoţie. Acum voi fi nevoit şi să-mi cer iertare! Deci, chiar în Ajun, cu câte o floare albă în mâini, am tropăit în faţa intrării. Doamna Sa ne-a poftit cu dragoste mare. Maestrul ne aştepta în fotoliul din living, îmbrăcat impecabil, ca de obicei. Dar, din cauza bolii, aristocratul Alexandru Paleologu îşi aştepta amicii cu haina luată doar pe o mână. Titu s-a apropiat, ca un copil de suflet şi ca ultim discipol, a luat mâna Maestrului, l-a îmbrăcat, i-a închis nasturii şi i-a zâmbit. Domnul Paleologu a exclamat: “Dar te pricepi, dragă, să îmbraci oamenii bătrâni!”. Titu a răspuns:“Când iubeşti, mâna îşi găseşte uşor drumul”. Conu’ Alecu era bucuros să ne revadă, dornic de taclale, pus pe şotii, luminat de veselie. Am încercat să mă scuz, dar m-a concediat cu un gest tandru. Apoi a înce
