Lista europeană e destul de lungă: Le Pen în Franţa, Carl Hagen în Norvegia, Jörg Haider în Austria, Umberto Bossi în Italia, Vladimir Meciar în Slovacia, partidul lui Pym Fortuyn în Olanda, Christoph Blocher în Elveţia, Istvan Csurka în Ungaria, Andrzej Lepper în Polonia şi ultimul sosit, Tomislav Nikolici, în numele Partidului Radical Sîrb, al cărui lider real, Vojislav Seselj, e la Haga, unde urmează să fie judecat sub acuzaţia de a fi înfăptuit crime de război. În alegerile democratice desfăşurate în ţările respective, partidele conduse de aceşti lideri şi considerate extremiste au cîştigat importante procente, iar formaţiunile democratice nu au cum să nu ţină seama de "voinţa populară" exprimată în acest fel. Temele lor, o emigraţie selectivă, securitate, autoritate, sînt reluate de toţi candidaţii şi, probabil, acesta este efectul cel mai pervers al masivului vot extremist.

Explicaţia conform căreia aderenţa la discursul populist se datorează crizei economice şi sărăciei unor oameni fără reflexe democratice, incapabili să vadă substratul promisiunilor demagogice nu acoperă realitatea politică europeană a acestui început de mileniu. Dacă succesul demagogiei radical anti-politice din ţările post-comuniste se poate explica prin disperarea victimelor tranziţiei, în ţările Europei occidentale - bogate, cu o democraţie pe care ne place s-o credem consolidată - opoziţia e alcătuită din membrii clasei mijlocii, nemulţumiţi de evoluţia lumii moderne, de efectele globalizării, de integrarea europeană, speriaţi de primejdiile aduse de valul de emigranţi.

În Estul Europei, liderii populişti folosesc discursul naţionalist, impregnat de nostalgiile "comunismului tîrziu" (departe de lozincile internaţionalismului proletar al începuturilor), ei promit că vor lua de la bogaţi şi vor da săracilor şi îi vor stîrpi pe duşmanii - într-un fel sau altul oameni din afar