Zilele trecute, într-un mare aeroport american, am avut un schimb de impresii cu un coleg, jurnalist din Washington, împreună cu care participasem la o manifestare internaţională. A venit vorba, bineînţeles, şi despre marele scandal prilejuit de dezvăluirile legate de proporţia pe care a căpătat-o în America “monitorizarea” tuturor comunicaţiilor şi activităţilor în general, de către numeroasele instituţii specializate, în numele combaterii terorismului.
Colegul respectiv investiga, printre altele şi un aspect particular: influenţa monitorizării asupra… furturilor din bagajele de pe aeroporturi.
Constatase – el ştie prin ce mijloace – că se efectuau complexe rapoarte de scanare a bagajelor, cu posibilitatea identificării aproape integrale a conţinutului acestora.
Aceste rapoarte erau centralizate şi analiştii NSA puteau trage varii concluzii despre ce cărau oamenii dintr-o parte în alta a globului. Prin metode nu întotdeauna cunoscute, unele dintre aceste rapoarte încăpeau pe mâinile unor indivizi inventivi care foloseau rezultatele pentru a identifica – cu ajutorul unor scannere mobile – exact bagajele în care se aflau lucruri de valoare, pe care le subtilizau în procesul de transbordare. Numărul mare de reclamaţii determinase o intervenţie de la nivel înalt, fără însă ca problema să fie rezolvată.
La momentul discuţiei nu ştiam că aşa ceva urma să mi întâmple chiar mie. În sensul că bagajele de cală le-am primit abia după două zile, desfăcute şi răscolite pentru motive care nu mi-au fost aduse la cunoştinţă de către compania transportoare (AIRFRANCE).
Ce vreau să spun cu asta: că este cu totul explicabilă frământarea care a cuprins opinia publică americană în urma dezvăluirilor legate de amploarea “monitorizării”. Practic, nu mai rămâne nici un colţişor al vieţii intime nescotocit de analişti în căutare de