N-am fost la ,,Zilele Matei Vişniec”. Ar fi trebuit să fiu alături de scriitorul care mi-a acordat cu eleganţă interviuri de-a lungul vremii, dar în interiorul meu lucrurile se reaşează treptat şi nu sunt pregătită să-mi asum trecutul. Ar fi trebuit să fiu acolo, în gara Rădăuţilor, unde s-a jucat piesa dramaturgului.

Mi-am petrecut şi eu o bună parte din timp prin gară, aşteptând trenul care mă ducea la Suceava, am scris despre întâmplările petrecute atunci şi am făcut-o din adâncul inimii mele. Era un timp în care nu aşteptam doar trenul să vină. Sunt prea tristă pentru a putea bate din palme în locul unde au fost îngropate visele mele, indiferent care ar fi miza. (Iată de ce îl rog pe Matei Vişniec să mă ierte. De data aceasta nu i-am putut ura bun venit, deşi o merita cu prisosinţă!) Pentru că întotdeauna îţi spui că viaţa ta ar fi trebuit să fie altfel. Scriitorul, cu zeci de cărţi tipărite, cu zeci de piese jucate în diferite colţuri ale lumii, se întoarce victorios şi priveşte cu lupa viaţa locuitorilor. Cu furie încearcă parcă să gliseze un trecut romantic pe faldurile unui timp care îşi revendică noutatea. La Rădăuţi, plouă la fel ca odinioară, furtunile sunt aceleaşi, iar arşiţa tot sete şi durere de cap îţi provoacă. Dar romanticii sunt din ce în ce mai puţini. Când trăieşti într-o lume deschisă şi ai atins notorietatea, îţi poţi permite să exersezi tristeţea, ca pe un cuvânt dintr-o limbă străină care sună frumos dar pe care nu-l poţi traduce. Când trăieşti într-o lume închisă, când încerci să găseşti o portiţă prin zid, nostalgiile nu mai pot fi aceleaşi. Eu am pierdut pariul cu Rădăuţii, sunt prea puţine lucruri de aici despre care nu am scris. Oricum nu a avut niciun rost sau rostul a fost doar pentru o zi. Astăzi trimitem online notiţele noastre insomniace. Eu mă deplasam cu trenul de la Rădăuţi la Suceava pentru a duce la tipografie celebr