„Zece ani m-am minţiti pe mine însumi că provincia Kosovo este a noastră, deşi aceasta este scris în Constituţie. Astăzi nu mai ajută la nimic. Preşedintele Serbiei nu poate merge liber în Kosovo, la fel ca premierul, miniştrii, poliţia sau armata” (premierului sârb Ivica Dacic, martie 2013).

Anii 2013-2014 vor fi hotărâtori pentru politicienii de la Chişinău. Cum se putea anticipa cu uşurinţă, urmează decizii esenţiale pentru viitorul cetăţenilor R. Moldova. Cu atât mai suspectă şi necugetată pare acum tentativa celor care au desfiinţat Alianţa pentru Integrare Europeană, înlocuită, in extremis, cu o salutară Coaliţie proeurpeană marcată, însă, de timpul pierdut în ultimele şase luni, tensiunile interne acumulate şi majoritate precară în Parlament.

Tabloul arată aşa: În perspectiva asocierii cu UE, R. Moldova are nevoie de semnarea a două acorduri esenţiale: acordul de comerţ liber şi acordul de liberalizare a vizelor. Pentru asta e nevoie însă de securizarea frontierei estice. Condiţia este cunoscută, nenegociabilă, indiferent despre ce guvern ar fi fost la Chişinău. Cu ceva vreme în urmă, se lansase, timid, ideea ca EUBAM, respectiv misiunea europeană de asistenţă la frontiera de est a RM (între regiunea transnistreană şi Ucraina) să preia această sarcină. Ideea a murit înainte de a se naşte cu adevărat. În aceste condiţii, Chişinăului nu îi rămâne decât să securizeze „frontiera” teritoriului pe care îl controlează, respectiv linia de demarcaţie de regiunea separatistă transnistreană. Că se va numi „frontieră administrativă” sau „zonă de frontieră”, contează mai puţin. Şi, tacit, Chişinăul a purces la securizarea acesteia. Tăcut, fără vorbe, sperând, parcă, să treacă totul neobservat, RM încerca să fie şi cu slănina în pod (condiţiile UE) şi cu sufletul în rai (eliminarea suspiciunii de separare de Transnistria).

Era limpede însă că va veni şi