Duminică dimineaţa. Mă trezesc în etape şi, la un moment dat, înainte de a deschide ochii, urechea percepe un sunet uşurel, ca şi când cineva ar da drumul să cadă unei bucăţele de plastic pe o suprafaţă tot de plastic. E aproape melodios şi mă prind imediat despre ce este vorba. Copiii au primit aseară cadou un joc X-O-X – instalaţie: o tablă cu găuri, cu tobogane în colţuri; dacă pe hârtie îţi desenezi semnul, aici lansezi pe tobogan rondelele tale, de o anumită culoare, care aterizează în găuri, unele peste altele, până când unul dintre jucători obţine clasica linie de 3. Atâta doar că aici strategia îţi oferă mai multe variante: poţi să blochezi dezvoltarea unei linii a adversarului fie aşezându-i-te-n cale (ah!, de mult visam o triplă cratimă!), fie pur şi simplu acoperind o rondea a lui cu una a ta. Dacă nimereşti! Pentru precizie, ai la dispoziţie două grade de libertate ale toboganului, care se poate roti stânga-dreapta şi sus-jos, modificându-şi unghiul de înclinare, implicit viteza! Joc complicat, nene! Extrem de ingenioasă trecere din 2D în 3D, jos pălăria pentru cel care a creat instalaţia, dovedind cum poate deveni sofisticat un lucru banal, monoton, aproape primitiv.

Băieţii s-au jucat până târziu, iar acum – am dedus – Mihnea, cel mare (10 ani), care se trezeşte primul, se juca de unul singur, folosind toboganele pe rând. Fireşte că m-am dus să joc cu el. La X – O – X –ul pe hârtie, cel care începe câştigă automat, dacă ştie să joace. Aici însă sunt multe variabile care fac rezultatul imprevizibil.

Vorbim, să ne înţelegem, despre doi copii „electronici”, pentru care televizorul, calculatorul şi PSP-ul sunt cei trei stâlpi de rezistenţă ai existenţei. Ies în fiecare zi în parc, ieşim aproape în fiecare sâmbătă din Bucureşti, sunt fani lego, se aleargă prin casă şi se luptă cu săbiile, Ioan (6 ani) imaginează scenarii complicate, Mihnea