Pe cărăruia care urcă, gîfîie două profesoare de pian și un bătrîn muzeograf. Mai sus, ascunși de stejari bătrîni, care par să-l fi văzut pe Avram Iancu viu, se aud voci studențești înmuiate lung în bere Staropramen. Cetatea Cisnădioara e la cinci sute de pași, dar pădurea e plină de demoni. Cu fețele albe și cu ochii holbați, artiștii țîșnesc din tufe ca niște pădurari care tocmai și-au golit vezica. Scot strigăte pe care le-ai mai auzit în Kagemusha, în Sanjuro, în Cei șapte samurai și la România TV. Dacă n-ar fi întunericul, ai zice că asta e trupa Yamanote Jijosha din Tokyo, care te introduce în atmosfera spectacolului.

În biserica fortificată, construită la 1200, începe Dojoji. E o piesă clasică din perioada Edo. Actorii sînt pictați în guașe, decorați cu mătase și încremenesc de fiecare dată cînd spun ceva. Stilurile noh și kabuki împletite înseamnă balet și culoare, sculptură și jiu-jitsu, urlet și acrobație. E cazul unei femei înșelate povestit, parcă, de un pluton de samurai zburători. Drama se scrie pe aer folosind corpuri și fizionomii. E judo, origami, ikebana, sushi, seppuku și puțin Toshiro Mifune. E atît de japonez totul, încît simți nevoia să îmbraci un kimono.

De ce au zburat douăzeci de actori zece mii de kilometri ca să joace o singură dată pentru patruzeci de oameni într-un vîrf de deal? Nu știu. Dar trebuie întrebat Chiriac.

Pe pavajul austriac al Pieței Mari, se produc acrobați din Olanda, mimi din Cehia, ospătari de-ai locului și bețivi moderați din toată țara. Trupa de cimpoieri scoțieni Reading cîntă cu același patos ca în timpul debarcării din Normandia. Au tatuaje și cercei, la fel ca dansatoarele braziliene de samba, care n-au, în schimb, fuste. Ele au chiloți, ceea ce, totuși, nu se poate spune despre scoțieni. Sibiul e plin de artiști care își țes vraja pe stradă. Sălile duduie de actori, de tablouri, de fotografi