Aş putea scrie o cronică într-o revistă. Literară. Dar, eu vreau să te pârăsc tabloid prin scrisoarea mea pentru ce ai făcut cu „Scrisoarea" ta după Caragiale.
Populată cu personaje groteşti din tablourile lui Botero. Grase şi urâte. Hidoase. Cu osânza atârnând scabros... De un grobianism insuportabil. Agamiţă Dandanache - adică tu - e în cărucior cu caşchetă de aviator şi ochelarii pe frunte.
O fosilă vivantă, dar cu ambâţ. Toate personajele sunt îngrăşate la nesimţire. O troacă înainte de Ajun. Cocoanele sunt superponderale, văcsuite ca umbre ale unor foste frumuseţi. Durdulii de la trai bun, în confortul nesimţit al milionarului cu ceafa groasă.
Balabuste de provincie. De talie elefantină. O satiră mai acidă la adresa provincialismului românesc, mutat politicheşte la Capitală, nu am mai văzut nici măcar în filmele neo-neorealiste de după '90. Un pamflet mai virulent decât orice anterior.
Bate toate filmele premiate peste tot, în care românul e batjocorit, la export. Spectacolul tău de comedie e tragedia unui popor. Nu, o diversiune. Nu, o realitate cosmetizată. E ea, lumea mea! Revin la un Dandanache decrepit cu căruciorul împins de bodyguarzi cu ochelari negri John Lennon sau Troţki. Te ruşinezi de condiţia ta umană.
Mălăele, alias caricaturistul Hoval, şi-a depăşit condiţia. Caricaturile tale teatrale sunt vii, groteşti, groteşti! „Ficţiunea" ta ne bagă cu nasul în scârna mioritică: „ăsta eşti tu, cel de azi!". Ăştia-s aleşii. Ăştia conduc. Aceasta e Patria ta. Cocina asta... Cu un realism necruţător ai arătat voma din capu' statului. Pe vremea ailaltă, dacă făcei acest spectacol erai executat...
Eu te iert şi te iubesc nespus, nene! Păcat că te-ai născut în România. Ai geniu de actor, de regizor. Aici nu ai viitor.
Dar, aici ai o realitate unică. Peste Caragiale. Peste Gogol. Rămâi, dacă rămâi, ceea ce eşti: un român
