Fiecare articol de pe acest blog l-am scris ca reacţie la o realitate concretă şi dureroasă. Şi cel de faţă, din păcate, se înscrie în aceeaşi înşiruire şi nu-mi face nicio plăcere. În seara de duminică am vizitat un prieten drag aflat într-o stare extrem de tristă: tocmai se întorsese din Spania pentru a-şi aduce fratele decedat acasă.

Vestea a venit ca un fulger, prietenul meu, a luat primul zbor spre Barcelona şi s-a întors după câteva zile cu cenuşa fratelui său mai mare. Nu a deţinut 8.000 de euro pentru a putea sosi în ţară cu trupul într-un sicriu şi abia a adunat 2.000 de euro pentru incinerare, la care s-au adăugat alte câteva sute de euro pentru acte.

Cu siguranţă zeci de alte cazuri asemănătoare sunt în România dacă milioane de români trăiesc în străinătate. Pentru a evita alte costuri şi-a luat în bagajul de mână şi a transportat în braţele sale cenuşa fratelui său. Câtă tristeţe va fi fost în sufletul său în toate aceste zile! Dar am văzut în el în acea seară unul dintre cei mai puternici oameni din viaţa mea. Mi-a oferit o lecţie de forţă mintală extraordinară. Să adaug că autorităţile române nu i-au fost de niciun ajutor şi abia i-au răspuns telefonic.

Fratele decedat în urma unui infarct miocardic pe când se afla la serviciu avea doar 33 de ani. Luni dimineaţa cenuşa a fost depusă într-o groapă mică în cimitirul oraşului, în tăcere, fără niciun fel de ritual religios sau mângâiere creştinească. După cum prea bine ştiţi preoţii ortodocşi au refuzat slujba înmormântării sau măcar o rugăciune. Am vorbit cu preoţii pe care îi cunoşteam şi toţi au avut aceeaşi poziţie, deşi unii înţelegeau necesităţile pastorale în acest caz, de teama superiorului, adică a episcopului şi-au susţinut pasivitatea. În cazul de faţă nu era vorba de o decizie prestabilită pentru incinerare, ci pur şi simplu de o constrângere financiară.

Unde să fie păcat