După nefericitul eveniment de la Hliboca, sunt la ordinea zilei discuțiile despre statui, așa că reiau subiectul tabletei precedente, încercând să-l abordez dintr-un unghi ceva mai personal, fiindcă mi-a fost dat să am parte de câțiva buni prieteni… ajunși pe soclu. Trec adesea pe lângă bustul lui Grigore Vieru din Copou, mai rar pe lângă cele ale lui Nichita Stănescu (București) și Marin Sorescu (Craiova) și încă mă mai întreb dacă bronzu-i aievea și relația cu nemuriții mai poate lua în seamă repere demult „încrestate-n grindă”.

Iată-l statuie pe Marin: pe vremea amărâtei (și splendidei) noastre studenții ieșene, am primit amândoi ca ajutor câte un palton dăruit de Asociația Studenților. Al meu era prea mic, al lui prea mare, așa că, după ceva purtare, le-am schimbat între noi. Nu mi-a lăsat vreo fărâmă de glorie și noroc în cutele căptușelii: după decembrie 1989, el a ajuns ministru, eu, șomer. Jucam fotbal împreună pe plaja de la Neptun și încă de pe atunci ne ținea la respect, prin dribling, Nicolae Manolescu. Fiind născuți în aceeași zi de 19 februarie, ne-o sărbătoream împreună, până ce avea să ne despartă, firesc și protocolar, ministeriatul.

Sumedenie de întâmplări poznașe mi-a prilejuit camaraderia cu Nichita Stănescu, căruia aveam să-i editez câteva dintre cele mai frumoase cărți – de-o șotie sau alta am mai povestit, de amintirea altora încă ezit să mă ating.

Mi-s pline cutiile din casă cu poze împreună cu minunatul om de suflet și caracter care a fost Grigore și căruia aveam să-i tipăresc întâile cărți în România încă din 1978. Greu de crezut, dar în anii în care măcelăriile erau goale, Vieru îmi trimitea, prin feluriți mesageri, câte un plic cu poeme, dar și un salam uscat de la Chișinău, cu precizarea ”jumătate dă-i lui D.R. Popescu” (!). Nu realiza gratuitatea gestului, chiar de foame nu se murea în România; pentru el conta camarad