An de an, turneul de la Wimbledon oferă meciuri și povești excepționale, care contribuie la patrimoniul unui turneu care se confundă cu istoria tenisului. O selecție a acestor momente este foarte dificil de făcut, dar ne-am oprit la trei partide fantastice, despre care probabil că nu există fan care să nu fi auzit sau văzut măcar un crâmpei din meci.

I. John Isner – Nicolas Mahut, 2010, turul 1, 6-4, 3-6, 6-7, 7-6, 70-68

Meciul meciurilor, o colecție de superlative care, cel mai probabil, nu vor fi depășite prea curând, dacă vor fi depășite vreodată. Isner – Mahut este bucățica de istorie despre care toată lumea vorbește, care a devenit aproape un substantiv comun atunci când un alt joc se prelungește mai mult decât media obișnuită. Cei doi jucători au făcut o promovare cu totul și cu totul originală tenisului, intrând pentru totdeauna în cartea de onoare a acestui sport, într-un mod pe care nu ni-l închipuiam posibil. Pe lângă sumedenia de recorduri stabilite, e impresionantă fantastica putere fizică, dar mai ales mentală, a celor doi jucători, care au trecut prin nenumărate momente critice de-a lungul meciului.

“Meciul fără sfârșit” a început pe 22 iunie, a doua zi a Wimbledon 2010, la ora 6 și 13 minute, ora locală. După patru seturi, împărțite între cei doi, jocul a trebuit să fie întrerupt, din cauza întunericului, la șapte minute după ora 9. S-a reluat pe 23 iulie, pe același teren 18, la ora 2:05. Teoretic, suficient timp ca să se termine în aceeași zi, nu? Nu. La ora 5:45, meciul devenea deja cel mai lung din istorie. Nu numai din istoria Wimbledonului, ci din cea a tenisului. S-a mai jucat până la 9:10, într-o ploaie de game-uri câștigate cu serviciul, moment în care, la 59-59 în decisiv, și după fix 10 ore de joc, meciul a trebuit iar oprit.

S-a reluat în a treia zi, joi, timp în care alți jucători deja obținuseră biletele pent