Istoria tulburată a ultimelor decenii şi-a devorat cu lăcomie eroii. Într-adevăr, la o judecată dreaptă, niciun politician român de la vârf nu rămâne în picioare.

Căci s-a dovedit că marile fapte care, totuşi, s-au întâmplat în acest timp nu (prea) li se datorează. Un scurt bilanţ: nu ei au produs căderea lui Ceauşescu şi a schimbărilor ce au urmat, mai degrabă au fost profitori decât generatori; democratizarea României n-a fost un proces natural pentru noii lideri ai ţării, pe jumătate s-au opus, pe jumătate au acceptat; intrarea în noile sfere de influenţă s-a datorat, mai ales, unei reîmpărţiri geopolitice dorite de alţii, pe de-o parte, militare (NATO), pe de alta, economice (Uniunea Europeană). Nici nu e cazul să mai insist. Reversul medaliei însă e mult mai revelator, căci România este o ţară în scădere din toate punctele de vedere. Este o ţară care se micşorează numeric, prin două surse, la fel de grave: natalitatea scăzută ne arată o naţie obosită, o „babă" europeană scăpătată înainte de vreme. A doua este emigraţia, cu nesfârşitele ei valuri: mai întâi, femeile de serviciu, apoi muncitorii de şantier, apoi meseriaşii, apoi IT-iştii, apoi medicii şi nu ştim ce urmează. Orice ageamiu ştie că prima forţă de creştere a unei ţări sunt oamenii, factorul demografic. De asemenea, România scade ca forţă economică, pentru că nu mai are industrie, pentru că agricultura este praf. Nu mai vorbim de turism, de căi de comunicaţie, de infrastructură. De nimic. România scade ca imagine, pentru că nu produce performanţă, pentru că stă timorată într-un colţ, nu are influenţă, nu ştie ce să facă, nu e băgată în seamă.

Ţara noastră nu este şi nu a devenit o ţară de destinaţie, ci una de formare şi de tranzit. Cui se datorează toate acestea? Ce-a fost mai întâi, oul sau găina? Nu e nimeni vrednic să se ridice din popor? Sau poporul nu e vrednic să-şi producă un co