Mi-a fost dat, săptămânile trecute, pentru doar a doua oară în viaţa mea, să-mi petrec mai multe zile în una sau mai multe unităţi spitaliceşti de pe teritoriul frumoasei noastre ţări. Nu contează de ce, dar pentru cei care se îngrijorează, să ştiţi că sunt spre bine, dovadă şi aceste rânduri.

Ce să povestesc din spitale? E urât. Ca la spital. Aşteptare parcă fără final, injecţii intravenoase, vene sparte, colegi de salon care sforăie. Totuşi, în toată această perioadă, a fost ceva care mi-a acordat alinare, un element atât de banal, în societate. Vorbesc despre cafea. Nu orice cafea, ci cea servită direct din automatele postate pe holurile spitalelor din Slatina şi Craiova, pe unde am făcut coadă pe la uşi. Mereu le caut pe cele de culoare albastră, vorbesc şi de pahare şi de tonomat. Mi s-a inoculat ideea că numai cafeaua din aceste maşinării are într-adevăr calităţile să mă ridice dintr-o stare de somnolenţă. Dacă în Craiova băgam un leu în aparatul albastru, în Slatina, preţul plătit era dublu. Nu conta, l-am achitat cu plăcere de fiecare dată.

Când mă gândesc că ani de zile nici nu mă atingeam de cafea. Simplul miros îmi repugna şi mă ducea cu gândul la cele mai scârboase sentimente. Nu înţelegeam cum vine aia să savurezi o ceaşcă de cafea. Ce e aceea savoarea. Acum ştiu, şi această experienţă intraspitalicească m-a ajutat să devin şi mai mult un expert în cafea. Albastră.

Că tot am revenit la problema aromelor şi tipurilor de cafea servite pe holurile din spitale şi că tot ziceam eu că cele de culoare albastră îmi plac. M-a întrebat cineva, tot în această perioadă, de care am băut, după mi-am mărturisit trăirile într-ale cafelei. I-am povestit şi mi-a dat o veste care m-a dezamăgit. În toate, indiferent de marcă, de culoarea paharului sau automatului, se bagă aceleaşi boabe, de slabă calitate.

Mai mult, cel puţin cele de Slatina