Franța a înregistrat o victorie notabilă în Europa, impunînd “excepția culturală” în negocierea unui nou acord de liber-schimb cu SUA. Ceea ce a declanșat din nou unele comentarii acide. S-a spus iarăși că e o atitudine anti-americană, că Franța e împotriva globalizării, că trăiește o criză provocată de pierderea grandorii de odinioară, că are complexe identitare etc.

Sigur, se poate discuta separat despre toate acestea. N-ar fi prima dată. Au existat numeroase polemici, în ultimii ani, pe asemenea teme, iar cele mai multe semne de întrebare în legătură cu “peirderea grandorii” ori cu “antiglobalizarea” au fost ridicate chiar în presa și în cultura franceză. Probabil că Franța a pierdut multe, dar în niciun caz spiritul critic și autocritic. Dar toate aceste discuții sînt, de această dată, în afara chestiunii. În problema “excepției culturale”, nu despre Franța este vorba, ci despre Europa. Franța nu a făcut decît să-și asume rolul de solist într-un cor care, în ultima vreme, cîntă adesea dizarmonic, dar în cazul negocierilor cu SUA ar trebui să vorbească pe o singură voce. Nu toate țările europene au susținut deschis, de la început, poziția Franței. România, de exemplu, a tăcut: nicio voce oficială nu s-a pronunțat în chestiunea excepției culturale în perioada dinainte de luarea deciziei, ministrul român al Culturii n-a zis nimic, alți oficiali au fost ocupați cu altceva. Într-o țară care pretinde că a avut drept model de modernizare (inclusiv culturală) Franța, e o tăcere imorală. E adevărat, România a fost reprezentată de regizorii Cristian Mungiu și Radu Mihăileanu, care au făcut parte din delegația primită de Jose Manuel Barroso. Dar cred că aici a contatmai mult faptul că cei doi sînt puternic impregnați de spiritul francez.

Or, tocmai spiritul francez mi se pare că e cheia chestiunii. “Grandoarea de odinioară” a Franței este în