Comisia de revizuire a Constituţiei îşi transformă zilnic idiosincraziile în principii (vorba Magdalenei Boiangiu). Par o gaşcă de adolescenţi îmbătaţi de propria putere şi puşi să-şi rezolve frustrările recente, prin textul constituţional. Ce trebuia să fie o revizuire – adică o schimbare pe ici, pe acolo – devine o întreagă operaţiune, în care tipi înfierbîntaţi iau Constituţia la pilă, bucată cu bucată, fără a vedea ansamblul. Va fi ca în celebrul banc cu tovarăşii muncitori români, care iau un buldozer la pilă şi le iese avion supersonic.

O constituţie nu acoperă niciodată toate scenariile posibile care apar în viaţă, astfel încît interpretarea ei, precedentele şi raporturile politice de putere contează enorm în modul în care ajunge să arate regimul prescris de text. Actul nostru fundamental din 1991, luat timid la pilă în 2003, este unul prost în partea instituţională. Dar aşa prost cum este, a creat nişte precedente şi a dus la nişte interpretări ale Curţii Constituţionale, care au făcut regimul suportabil. Acum o vom lua de la capăt cu interpretările şi reinterpretările.

DE ACELASI AUTOR În care se rezolvă problema căsătoriilor gay din România Cum a devenit Forumul Constituţional un înălbitor periculos Cum e viaţa în marxismul corect implementat Să pîrjolim pămînturile prin noi înşine! Cea mai proastă parte la aplicarea unui text constituţional este momentul cînd ies la suprafaţă efecte perverse neaşteptate. Sau nedorite de cei care au adoptat textul. De bine, de rău, efectele perverse ale actualei Constituţii erau cunoscute şi ele fuseseră ameliorate de interpretările Curţii. Un exemplu deja clasic de efect pervers a fost decalarea alegerilor prezidenţiale de cele parlamentare. Asta s-a făcut la schimbarea din 2003. Pînă în prezent, eram convins că a fost opera lui Adrian Năstase. Motivele mi se păreau lesne de ghicit: Năstase era convins că