Amintiri triste
- Din câte ştim, părinte Flavius, nu sunteţi născut pe aceste meleaguri. Cum aţi ajuns să slujiţi şi să trăiţi tocmai în Valea Jiului, mai exact la Petrila, la Biserica „Sfântul Nicolae” din Brătianu din parohia Poieni?
- Da, este adevărat, nu sunt născut aici, sunt născut în partea de vest a ţării, în Chişinău-Criş, judeţul Arad, dar din fragedă pruncie, împreună cu părinţii am locuit în municipiul Arad, unde am urmat şcoala generală, liceul şi apoi Facultatea de Teologie. După absolvirea facultăţii, am profesat ca profesor de religie, aproximativ trei ani, după care, în anul 2001 am fost cooptat de Episcopia Aradului în funcţia de preot cu activitate misionar-caritativă la Centrul de Plasament Social din Arad, pe toate sucursalele acestuia. Timp de patru ani am fost preot acolo, la copii, unde mi s-a dat să cunosc durerea omenească din faşă. Erau acolo bebeluşi lepădaţi de părinţi, iar când intrai în sălile acelea mari, nereabilitate – era înainte de 1989 – dădeai cu ochii de pătuţurile aliniate şi vedeai în ele copilaşi nevinovaţi, cam peste 50 de copii înghesuiţi într-o singură cameră. Trist. Cel mai dureros era însă faptul că atunci când intrai la ei simţeai peste cincizeci de perechi de ochi care priveau adânc spre tine, după care unii se ridicau în picioruşe sau în fund şi cereau, cu mâinile ridicate spre tine, să fie luaţi în braţe. Mi se rupea sufletul, doream să mă duc să-i iau în braţe pe fiecare, mai ales că mi se născuse şi mie primul copilaş şi ştiam ce înseamnă să alini dorul unui copil şi ce este dragostea de părinte, dar mi se spunea: „Nu părinte, nu face asta, pentru că noi aici avem doar o asistentă pe tură, la toţi copiii aceştia, dacă-i învăţăm aşa nu mai facem faţă…”. La centrul copiilor cu dizabilităţi era şi mai crunt… Erau acolo copii de 12, 13, 14 ani care aveau tot felul de boli. Ţin minte că era o fetiţă o