- Cultural - nr. 120 / 21 Iunie, 2013 Am fost intrebata zilele acestea, de catre colegele mele, profesoare de Limba si Literatura Romana, despre timpul si spatiul pe care il acorda cotidianul "Cuvantul liber” (prin redactorul-sef, profesorul Lazar Ladariu, si prin mine, ca semnatara a acestei rubrici) stratului latin al limbii romane. Am raspuns parafrazand un mare prozator, multi ani presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania: "Chiar daca tu, Dunare, te-ai face cerneala neagra, si eu… as avea putere sa strang nesfarsita panza albastra a cerului…si as sti sa scriu si as scrie intruna o mie si mai bine de ani…” (Zaharia Stancu), tot n-as putea cuprinde multitudinea caracteristicilor limbii romane ca idiom latin. Tratam in prezenta tableta, pe cat se poate de concis, o alta parte de vorbire (nu de vorbarie) si anume: pronumele. Pronume, pronume s.n. 1. (Gram.) Parte de vorbire flexibila care tine locul unui substantiv. 2. (…); Din lat. pronomen (prepozitia pro – pentru, in loc de). Limba romana a mostenit din limba latina pronumele personal (Ego tu sum, tu es ego, un animi sumus – Eu sunt tu, tu esti eu, suntem un-singur-suflet); pronumele reflexiv; pronumele posesiv; pronumele demonstrativ; pronumele relativ, pronumele interogativ. In limba latina, pronumele personal avea forme pentru persoana I si a II-a. Persoana I: ego in romana comuna (idiom daco-roman) eo dar si io: "Sa ne-mbracam de sarbatoare. Bogdan nu vrea. Opinteli zadarnice. Io (s. ns), Stefan voievod, vreau!” (Barbu Delavrancea; Opere, III, EPL, 1967). Persoana a II-a sg. este identica: tu. La plural s-a trecut de la nos si vos la noi si voi prin folosirea lui i, semn al pluralului (sursa: Istoria limbii romane, vol. II, EA, Bucuresti, 1969, p. 240). La persoana a III-a, se foloseau pronumele demonstrativ (is, ea, id si ille, illa, illud) sau pronumele reflexiv. Formele ille, illa, illud au dat naster