Pentru ca,

la acest titlu-şoc, persoanele mai sensibile să nu facă vreo întindere de neuron pudic, propun câteva mişcări de încălzire pe marginea terenului, sub supravegherea atentă a secundului Nicolae Boaru. Care, în “Actualitatea prahoveană”, scrie şi punctuează, ca să zic aşa, astfel: “Cunoaşteţi, dvs., categoria sui – generis „târâş grăpiş”?”.

Nu înţeleg

ce caută subiectul “dvs.” (chiar şi ca abreviere, “dvs.” tot subiect rămâne) între virgule, ca un vocativ, când punctuaţia corectă, în acest caz, era fără virgulă între subiect şi predicat, chiar dacă predicatul este plasat înaintea subiectului: “Cunoaşteţi dvs…”.

Alo,

dom’ profesor Boaru, dacă aşezaţi matale vorbele astea în ordinea lor firească, adică subiect – predicat, tot aşa, cu virgulă între ele scriaţi: „Dvs., cunoaşteţi…”? Clar că nu! Păi, şi?, dacă puneţi predicatul înaintea subiectului, se schimbă regula? Hai, că nici elevii care pică bacul nu pun virgulă între subiect şi predicat: “Ştii, tu, ceva la română?”.

Poate că nu mă credeţi,

dar, de fapt, nu Boaru sau năzbâtiile sale mă interesează, ci mai mult aspectul pur lingvistic al cestiunii. Dovada este că sunt gata să inventez acum, pe loc, o… cum zice domnu’ respectiv?, o… “categorie sui-generis” de virgule. Este un concept nou, simpatic, să-i zicem simplu, prieteneşte, “virgula oratorică”.

Să ne imaginăm

că virgula asta ar avea o funcţie specială, marcând o anumită pauză de efect oratoric înainte şi după subiectul “dvs.”, cu sensul de “ei, hai, că dacă nici dvs…”, artificiu declamativ (şi, deci, iată, de punctuaţie) care ar întări ideea că “e puţin probabil dar, totuşi…” şi ar justifica încadrarea subiectului între virgule: “Cunoaşteţi, dvs., categoria…?”.

Vă spun de mult

şi în diverse feluri că limba este fascinantă, cred că deja v-am convins, dar de ce oare trebuie s-o demonstrez iarăşi ş