Cînd am plecat la Timişoara să văd Pescăruşul lui Yuri Kordonsky, ştiam că şi Claudiu Goga repetă acelaşi text la Teatrul de Comedie. Coincidenţele astea incită. Şi se transformă într-un exerciţiu teribil pentru orice om de teatru bucuros să însoţească idei, gînduri, obsesii, accente regizorale, cheia fiecărui spectacol, performanţa actorilor sau aşezările în spaţiu, nota costumelor sau cromatica imaginilor. Pentru orice spectator, fiecare desen contaminează ochiul şi mintea, care se impregnează de tuşe zdravene, de o stilistică ce poate să re-aşeze anumite structuri umane şi teatrale. Pescăruşul este, din punctul meu de vedere, cea mai dificilă dintre piesele lui Cehov. Pentru că este vorba despre teatru, în primul rînd. Pentru că este cea mai implicată, să spunem, în viscerele creatorilor. Înăuntrul fiinţelor lor, „prin haosul visurilor şi imaginilor”, cum spune Treplev la finalul actului al patrulea. Sfîrşit de aşteptare, secat de neiubire şi de propria-i neputinţă. Cele două spectacole sînt complet diferite. Ceva le leagă, acum şi aici. Dinamică, o citire a piesei eliberată total de prejudecăţi instalate solid în istoria teatrului. În amîndouă „citirile”, personajele sînt perfect calibrate, solid definite regizoral, nu se mai simte prejudecata iscată în jurul unui personaj sau al altuia, de regulă Arkadina şi Trigorin. De fapt, se topeşte clasificarea de personaj principal şi secundar. Sînt numai protagonişti. Şi Kordonski, şi Goga rad etichetele despre Trigorin, de pildă. Ca şi Serebreakov din Unchiul Vanea, Trigorin este un ratat. La Claudiu Goga, este o imagine de succes de marketing . Fără substanţă. El însuşi mărturiseşte asta, amar, Ninei. Şi poate este una dintre replicile care ţin întregul personaj. Devoalîndu-se, Trigorin invită la re-citire. Re-citirea creează alte cîmpuri de forţe, alte direcţii şi alte tipuri de vulnerabilităţi. Cred că de aici pleacă